Defectele omului și efectele Sfintei Împărtășanii

Așa cum o fac mereu creștinii, și în contextul pandemic - din care se pare că n-am ieșit încă - mulți și-au pus nădejdea, mai presus de toate, în Sfânta Împărtășanie, manifestându-și-o însă în maniere diferite. Pe de altă parte, ca și în vremea în care Domnul nostru Iisus Hristos S-a aflat în Trup printre oameni, mulți cărturari și farisei, în diferite ocazii, au luat în derâdere credința creștinilor.

Batjocurile acelor cărturari și farisei i-au atras pe unii care le-au luat de bune și plăcute urechilor și vrednice de proferat pentru că ar da știință; mai exact, chiar dacă nu și-au îmbogățit în nici un fel cunoaș­terea sau cunoștințele, cei care au achiesat la batjocurile cărturarilor și fariseilor au simțit nevoia ca prin atitudinea lor să arate că se delimitează categoric de obiceiurile și men­talitățile „medievale” sau învechite pe care, culmea, unii îndrăznesc încă să le mai considere valori. Unii credincioşi s-au arătat la început deranjați de acele batjocuri, dar neavând rădăcină, au ajuns să le accepte. Alții la început s-au arătat chiar revol­tați (unii dintre aceștia chiar au încercat să riposteze, însă riposta lor s-a transformat uneori ­într-o batjocură și mai mare!), dar după o vreme unii dintre aceștia s-au gândit că tocmai acele batjocuri ar putea să le aducă bogății și plăceri. În fine, au rămas unii care nu pot fi zdrun­cinați în credință de nici o batjocură și de nici o ame­nințare pentru că în inimile lor rezonează puternic cuvintele Mântuitorului: „Dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Aceștia sunt ade­vărații creștini.

Ajungerea la limanul cel lin

Adevăratul creștin vorbește mai puțin despre Sfânta Împăr­tășanie și mai mult se pregătește pentru a o primi, conștient de faptul că fără pregătirea adecvată pentru primirea ei, aceasta nu-l scoate la liman. Iar limanul cel lin spre care năzuiește adevăratul creștin este viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, așa cum lămurit o descoperă chiar prima stihiră din prima cântare a canonului: „Pâine a vieții celei veșnice să-mi fie mie Trupul Tău cel sfânt și scump Sângele Tău, Milostive Doamne”. Până la acest liman perceput de cei mai mulți ca îndepărtat, fiecare om își dorește viață lungă, sănătate, bunăstare, „tămăduirea durerilor celor de multe feluri”, „îndepărtarea patimilor și a necazurilor” și izbăvirea „de patimi, de vrăjmași, de nevoi și de tot necazul”; însă canonul de pregătire, în ansamblul său, îl pune în gardă pe adevăratul creștin ca nu cumva, umblând în lumea aceasta prea mult după cele care asigură o bunăstare și un confort pentru trup, să se îndepărteze de limanul cel lin și să se piardă în marea acestei vieți mereu agitată de viforul ispitelor.

Canonul de pregătire este conceput în așa fel încât să-l facă pe adevăratul creștin conștient de starea sa de nevrednicie, de ­netrebnicie, de necurăție, de tică­loșie și boală sufletească.

Canonul are menirea să-l predispună pe adevăratul creștin la recunoașterea stării de păcă­toșenie în care se află. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spune în acest sens următoarele: „Conștiința păcătoșeniei e cople­șitoare în cel care se apropie de Sfânta Împărtășanie, provenind din conștiința măririi Celui de Care ne împărtășim. În toate rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtășanie se exprimă con­știința acestei păcătoșenii, se mărturisește căința pentru păcate și se cere iertarea lor. Trăim în aceste momente suprema sensibilizare pentru păcătoșenia noastră în fața măririi Celui ce ni Se dăruiește. De aceea, chiar dacă am primit iertarea de păcate în Taina Pocăinței, înainte de Împărtășanie, trăim, odată cu micimea noastră ontologică, și neputința de a fi cu totul curați, de a scăpa de tocirea noastră egoistă, prin noi înșine, fără starea de jertfă ce ne-o imprimă Hristos” (Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, București, 2004, pp. 559-560).

Dacă își recunoaște păcatele, fiind cuprins de părere de rău, de căință, pentru că le-a săvârșit și dacă își vine în sine hotărându-se să iasă din acea stare, creștinul reușește să se delimiteze de păcatele sale. Doar în urma acestui proces complex dus până la capăt va putea să se apropie de Sfânta Euharistie, ­focul care arde, fără ca el să ardă odată cu păcatele sale. Dorința și efortul adevăratului creștin de a se debarasa de păcatele sale sunt susținute tocmai de Sfânta Împărtășanie care arde doar păcatele de care creștinul s-a lepădat în mod sincer, conștient și liber („Arzând neghina păcatelor”, „arzând materia păcatului și mistuind spinii patimilor”, „arzând nelegiuirile păcatelor”, glăsuiește Canonul).

Canonul care te ajută să scapi de patimi

Canonul este conceput în așa fel încât să-l facă pe adevăratul creștin să-și dorească să se curețe de patimi, de toată întinăciunea și să conștientizeze faptul că doar sprijinit de Hristos Domnul și prin mijlocirile Preasfintei Sale Maici poate să iasă cu totul din starea de nevrednicie în care se află: „Dă-mi, Hristoase, picături de lacrimi, ca să-mi curățească ne­curăția inimii mele”; „Mult-Milostive… mă rog ție să curățești și păcate mele”; „Dă-mi să fiu străin de patimi… prin împăr­tășirea cu Sfintele Tale Taine, Hristoase”; „Doamne, cură­țește-mă pe mine, desfrânatul”; „Ceea ce ai născut pe Mântuitorul Hristos mai ­presus de minte… curățește-mă întru totul de întinăciunea ­trupului și a duhului”.

Adevăratul creștin nu se poate nicicum îndoi de ajutorul lui Dumnezeu, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Tm 2, 4). Tocmai de aceea canonul încearcă să îl determine pe cel care se pregătește de Împăr­tășanie să reflecteze mai mult la consistența propriului său efort de a ajunge la despătimire; și îi prezintă o situație de nimeni dorită, dar, din păcate, neînțeleasă de mulți: Împăr­tășirea i-ar putea fi spre osândă celui ce se apropie nepregătit de Sfintele Taine. Pentru evitarea acestei situații cumplite, canonul mână mai la adânc conștiința celui care se pregătește de Împăr­tășanie pentru a-l face să înțe­leagă că în fața mărturisirii și căinței noastre sincere, Dumnezeu „este credincios și drept ca să ne ierte de păcate și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9). Altfel spus, prin această curățire Dumnezeu redă strălucirea chipului Său în noi. Dar câți dintre noi avem voința și puterea de a păstra neștirbit acest chip restaurat spre a-l duce către asemănarea cu Dumnezeu pentru care a fost creat omul?!

Adevăratul creștin este con­știent de slăbiciunea rămasă în firea omului din cauza obiș­nuinței cu păcatul. Părintele profesor Dumitru Stăniloae eviden­țiază faptul că Părinții Bisericii „văd această slăbiciune în poftă și iuțime (mânie). Ele nu sunt cu totul stinse sau cu totul îndreptate spre poftirea celor bune și spre reacția față de cele rele… Slăbirea caracterului lor păcătos, întărirea în cele bune e un proces îndelungat. Procesul acesta ajunge la încheierea lui în starea de nepătimire și iubire deplină. ­Până acolo ne sunt de mare folos frica de păcat, căința față de toate păcatele, întâi mari, apoi și mici, pe care le-am săvârșit îna­inte, chiar dacă am primit și iertarea pentru ele. Cu cât ne e mai frică de a păcătui și cu cât ne pocăim continuu și ne mărturisim mai des pentru păcatele ce le-am săvârșit, cu atât slăbim mai mult pornirea spre păcat sau îndreptarea spre păcat a poftei și a mâniei. Cel mai mult ne întărește în această stare Hristos Cel jertfit, cu Care ne împăr­tășim” (Ibidem p. 560). De aceea, pe lângă dorința și rugăciunea noastră de a fi curățiți de patimi, canonul adaugă și rugăciunea ca Domnul să ne considere pe noi vrednici, adică să nu ia în seamă slăbiciunea - pofta și mânia - împotriva căreia noi ne angajăm să luptăm continuu cu dârzenie spre a ajunge în starea de nepătimire. Altfel spus, noi ne recunoaștem nevrednici pentru a nu fi ajuns la nepătimire, dar îl rugăm pe Dumnezeu să închidă ochii și să ne considere El vrednici: „Mă în­vred­nicește, Stăpâne, să fiu părtaș la dumnezeiasca Ta Cină de Taină, eu, ticălosul”; „Să primesc Trupul Tău… fă-mă vrednic”; „Fă-mă vas ales pentru a mă împărtăși cu Sfintele Taine”; „Sfintelor ­Tale Taine, Hristoase, … în­vred­ni­cește-mă acum să fiu părtaș, Dumnezeule, Mântuitorul meu”.

Adică îl rugăm pe Dumnezeu să primească în locul vredniciei la care n-am ajuns încă - pentru moment - gândul nostru și strădania noastră de a ajunge la nepătimire; și această vrednicie pe care Dumnezeu ne-o acordă din marea Sa milostivire și iubire de oameni să ne ferească de osânda de a ne fi împărtășit cu nevrednicie: „Doamne, învredni­cește-mă să mă împărtășesc, fără de osândă”; „mă învrednicește ca, fără de osândă, Stăpâne, să mă apropii de înfricoșătoarele tale Taine”; „să nu-mi fie mie, netrebnicului, spre osândă, ci spre viața veșnică și fără de moarte” (Condacul); „să nu-mi fie mie spre osândă Sfintele acestea, pentru că sunt nevrednic, ci spre curățirea și sfințirea sufletului și a trupului și spre arvunirea vieții și a împărăției ce va să vie” (penultima rugăciune a canonului).

Canonul îl ghidează pe adevăratul creștin descoperindu-i care sunt redutele pe care le are de cucerit în lupta sa pentru a ajunge în starea de nepătimire: curățirea sufletului întinat, tămăduirea rănilor lui, luminarea și sfințirea.

Canonul îl învață pe adevăratul creștin să păstreze echilibrul

Pe de o parte, niciodată creştinul nu va cuteza să se laude că Sfânta Împărtășanie îl păzește de toate relele, adică nu va ­divulga vrăjmașilor lui Hristos Taina: „Că nu voi da cele sfinte înșelăciunii vrăjmașului” - ­Sedealna; „Că nu voi spune vrăj­mașilor Tăi Taina Ta” (ultima rugăciune din canon). Pe de altă parte, întotdeauna adevăratul creștin își va mărturisi cu sinceritate nevrednicia, nădăjduind la „adăugirea harului”, la „dumnezeiescul Har cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește”, rugându-se insistent „cu credință și cu dragoste”, „cu frică”, „cu cutremur” și „cu evlavie”, ca revărsarea atotputernicului Har dumnezeiesc, mijlocită și de Prea­sfânta Născătoare de Dumnezeu, să-l facă și pe el „vrednic”, ­păzindu-l „neîntinat și fără de prihană”, pentru a se sfinți.

Adevăratul creștin nu vede Sfânta Împărtășanie doar ca pe un medicament minunat care, odată primit, ferește de boli, de necazuri și de orice rău și care după o vreme, diminuându-și efectul, trebuie readministrat. Adevăratul creștin trăiește și mărturisește în primirea repetată a Sfintei Împărtășanii ­do­rința lui de a-L simți cât mai aproape pe Dumnezeu până ­la ajungerea/devenirea pentru care a fost creat omul, asemănarea cu Dumnezeu: „Dă-ne nouă să ne îm­părtășim mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Îm­pă­răției Tale” și să ajungem la „cunoștința slavei Tale celei ­neapropiate”.