Dumnezeu, omul şi libertatea la Dostoievski

„Legenda Marelui Inchizitor”, acest episod creionat atât de bine de autorul rus Feodor Dostoievski în dialogul dintre Ivan şi Alioşa Karamazov din cadrul romanului „Frații Karamazov”, constituie pentru Nikolai Berdiaev (1874-1948) „piscul creaţiei lui Dostoievski” şi „încununarea dialecticii sale”. Această imagine, dăruită pe de-a-ntregul libertăţii şi spiritului uman, „rămâne şi astăzi o enigmă”, spune el. Ea defineşte un moment de răscruce, un timp decisiv în care omul trebuie să aleagă radical drumul existenţei sale: împreună cu Hristos sau fără Hristos şi de unul singur.

Cea mai profundă interpretare a Legendei este pusă pe seama libertăţii umane. În Filosofia lui Dostoievski, Berdiaev notează: „Lumina iradiază în întuneric. În sufletul ateului revoltat Ivan Karamazov sălăşluieşte lauda către Hristos. Destinul omului îl atrage inevitabil fie spre Marele Inchizitor, fie spre Hristos. Este absolut necesar să aleagă. Nu există a treia ieşire. A treia este doar starea tranzitorie, starea abia desluşită a ultimelor frontiere. În sistemul Marelui Inchizitor, arbitrul duce la pierderea şi negarea libertăţii spiritului. Iar libertatea poate fi dobândită doar prin Hristos.” Pe de altă parte, mesajul transmis de Dostoievski, fundamentat aşa cum am văzut pe valoarea libertăţii şi spiritului uman, este transpus în plan general, devenind o analiză caustică a catolicismului ­istoric şi socialismului ateu, care tocmai bătea la uşă.

Acceptarea lui Dumnezeu și libertatea omului

Evenimentul cuprins în romanul „Fraţii Karamazov” descrie, aşadar, un dialog dintre Ivan şi Alioşa despre „existenţa lui Dumnezeu”. Fratele cel mare îşi intitulează descrierea sau poemul „Marele Inchizitor”. Intriga se desfăşoară în Spania, la Sevilia, pe vremea Inchiziţiei. Mântuitorul apare în această perioadă grea, când oamenii erau arşi pe rug ca eretici. Apariţia Sa este plasată înainte de Parusie (cea de a doua venire), fiind socotită doar de moment. Cunoscând că este Domnul, mulţimile încep să freamăte, se strâng în jurul Său, iar El îi binecuvântează şi le vindecă bolnavii, înviind chiar o copilă din morţi. Apare imediat Marele Inchizitor, însoţit de ostaşi, şi-L arestează. În temniţă, Hristos înlănţuit este supus unui rechizitoriu surd, din gura Sa auzindu-se numai tăcere. Inchizitorul pune întrebările şi tot el răspunde. În cuvintele lui revine recurent tema libertăţii, mânată de reproşul posibilităţii unei revigorări a acesteia în fibra omului restaurat prin revenirea Mântuitorului în lume. Reacţia Inchizitorului este radicală: pentru că a venit în lume să-i redea omului darul libertăţii, Hristos trebuie să fie de data aceasta ars pe rug. „De ce ai venit să ne tulburi? Căci venirea Ta nu face decât să ne tulbure, cred că-Ţi dai seama. Ştii tu ce o să se întâmple mâine? Eu nu Te cunosc şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti Tu acela sau semeni numai cu El; oricum ar fi, mâine am să Te osândesc şi am să Te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi Ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi să adune tăciuni împrăştiaţi în jurul rugului Tău, ştii Tu asta? Da, poate că ştii” (Frații Karamazov).

Orizontul nihilist din discursul Marelui Inchizitor nu mai are nimic în comun cu Hristos şi cu darul libertăţii Sale, revendicându-şi tovărăşia lui Antihrist. Dostoievski vede în acest naufragiu spiritual eşecul deplin al înțelegerii creștinismului în Apus. În acest sens, Nikolai Berdiaev arată că „taina Marelui Inchizitor rezidă în faptul că el nu este cu Hristos, ci dorește să se substituie Lui”.

Cele trei ispitiri

Argumentele Inchizitorului se leagă de cele trei ispitiri din pus­tiul Karantaniei, aducând în mod vehement reproşul respingerii acestora de către Mântuitorul Hristos. Prin faptul că a refuzat propunerea diavolului de a transforma pietrele în pâini, plătind astfel preţul libertăţii noastre de a primi ca hrană Cuvântul lui Dumnezeu, Inchizitorul invocă înclinaţia păcătoasă a omului spre cele stricăcioase, pentru care ar fi în stare să-şi vândă libertatea. Pentru el, „sufletul omenesc nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume. Numai aceluia însă care va izbuti să-i împace conştiinţa îi va fi dat să pună stăpânire pe libertatea lui. Emblema ce Ţi s-a oferit odată cu pâinea avea toţi sorţii de izbândă; dă-i pâine şi omul ţi se va supune fără greş, e cea mai sigură chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva - nu Tu, altcineva - s-ar întâmpla să-i prindă în mreje conştiinţa - o, atunci să ştii, e-n stare să se lipsească până şi de pâinea cu care îl îmbii şi să-l urmeze pe acela care va fi izbutit să-i subjuge cugetul” (Frații Karamazov).

Cea de a doua ispitire, de a se arunca de pe aripa templului, aduce reproşul privării oamenilor de minuni. Refuzând de asemenea şi posibilitatea de a Se coborî de pe cruce, Mântuitorul îi dăruieşte omului șansa de a fi liber în credinţa sa. Prin urmare, nu minunea este cea care-l ridică la cunoaşterea adevărului revelat, ci într-adevăr libertatea sufletului în actul de credinţă. „Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase”, mai spune Marele Inchizitor.

Sub oferta unor garanţii juridice, omul inchiziţiei este ademenit să-şi dizolve libertatea spiritului în norma juridică a Bisericii. Autoritatea religioasă înlocuieşte preţul plătit cu sânge pe Golgota, Marele Inchizitor dorind astfel „a preschimba Răstignirea într-o putere coercitivă a lumii. Pe această cale, Biserica acceptă mereu statul, sabia cezarului”. „Noi am primit de la el Roma şi sabia lui Cezar, decretându-ne stăpânii pământului, singurii lui împăraţi, deşi nici până astăzi n-am apucat să ne desăvârşim lucrarea începută... Şi, cu toate acestea, Tu ai fi putut să primeşti pe loc sabia lui Cezar, pentru ce ai lepădat de la Tine acest ultim dar? Primindu-l, ai fi împlinit toate năzuinţele oamenilor pe pământ: le-ai fi dat un stăpân căruia să i se închine, căruia să-i încredinţeze pornirile lor conştiente, şi le-ai fi pus la îndemână mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un furnicar în care nu încap conflicte, fiindcă necesitatea alăturării este cea de a treia şi ultima pricină de fărâmare pentru oameni” (Frații Karamazov).

Aceasta este în fapt cea de a treia propunere refuzată de Mântuitorul Hristos în pustie. Cu toate acestea, „rânduiala bisericească începe să capete un caracter juridic, viaţa Bisericii se supune unor norme juridice înrobitoare. Nu înseamnă asta că Hristos trebuie să coboare de pe cruce pentru a putea crede în El? Iraţionalul crucii, taină a adevărului răstignit, nu este o probă, nici o constrângere logică sau juridică. Caracterul juridic şi raţional al adevărului lui Hristos duce libertatea în constrângere. Dostoievski rămâne credincios adevărului răstignirii, religiei Calvarului, adică religiei libertăţii. Iar destinul istoric al creştinismului a conturat această ­nouă credinţă. Creştinismul lui Dostoievski este unul nou, deşi rămâne credincios adevărului iniţial creştin” (Nikolai Berdiaev).

Actualitatea „duhului” Marelui Inchizitor

„Duhul Marelui Inchizitor”, spune Berdiaev, trece prin vocea lui Dostoievski de la persoană la sistem, găsindu-şi posibilitatea de a se „manifesta deopotrivă la dreapta extremă şi la stânga extremă”. Compatibilitatea acestor concepte de sine-libertate se poate identifica foarte uşor la „revoluţionari şi socialişti”. O politică plină de compasiune pentru oameni nu face decât să promoveze răul sub „chipul binelui”. „Ademenirea e de natură antihristică. Temelia antihristică nu se vede imediat, nu e grosieră, e un rău de tip nou, amăgitor, rafinat, se prezintă întotdeauna sub masca binelui. Răul antihristic seamănă întotdeauna cu binele creştin, există mereu pericolul amestecului, al substituirii. Chipul binelui începe să se dedubleze, se confundă cu cel al Antihristului”.

Dostoievski a tras acest important semnal de alarmă pentru Biserică şi pentru societate, dar contemporanii săi au ignorat „ispitirea răului antihristic”. Minţile luminate, dar şi oamenii de rând au preferat complacerea şi acceptarea sumativă a celor „trei ispitiri” în locul „libertăţii primordiale a spiritului”. Mai mult, spune Berdiaev, „Dostoievski a fost sursa spirituală a curentelor religios-apocaliptice în Rusia. De numele lui se leagă şi toate formele de neocreştinism. El a fost cel care a dezvăluit noi seducţii care pândesc asemenea curente apocaliptice ale gândirii ruse, a prevăzut apariţia răului atât de rafinat, încât e greu de recunoscut. Dar el însuşi nu a fost pe deplin liber faţă de aceste seducţii. Ceea ce rămâne peren este însă orizontul deschis de Dostoievski: adevărul despre om, despre destin şi libertatea lui”.

Feodor Mihailovici Dostoievski este un veritabil apostol al noului spirit mărturisitor al Bisericii. Ideile sale sunt astăzi la fel de actuale, constituind teme de cercetare pentru Apologetica Ortodoxă. Viziunea sa antropologică ridică întrebări şi totodată oferă soluţii. În diversele tipologii pe care le adună în romanele sale, Dostoievski reuşeşte să prezinte de o manieră foarte complexă periplul fascinant al fiinţei umane din această lume spre Împărăţia lui Dumnezeu.