Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Analiză Educația și școala în România

Educația și școala în România

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Analiză
Un articol de: Acad. Ioan Aurel Pop - 04 Sep, 2022

Toate societățile civilizate, în ultimele două secole mai ales și, în unele cazuri, de la Renaștere încoace, s-au îngrijit atent de educația membrilor lor. Educația este un set de teorii și de practici prin care se transmite experiența de viață a generațiilor adulte și cultura către generațiile de copii și tineri, încât aceștia să fie pregătiți pentru integrarea lor în comunitate. Prin urmare, educația nu se confundă cu școala (cu învățământul), deși aceasta (acesta) este o parte fundamentală a educației.

Dincolo de definiții, este clar că educația umanizează ființa umană încă de la naștere, adică îl face pe copil să ajungă om și să poată trăi între oameni. Poate că omul, dacă ar fi o ființă izolată, dacă ar trăi singur, atunci educația ar putea să fie facultativă sau superficială ori să lipsească de tot. Dar omul este o ființă socială și, deci, trăiește numai în comunitate și, câteodată, chiar în comuniune cu alți oameni, fapt pentru care educația este indispensabilă. Lăsăm deoparte aici rolul familiei în educația copiilor, fiindcă tema merită o atenție specială și ne referim, de astă dată, doar la edu­cația prin școală.

Nu degeaba, în fața marasmului educației contemporane, circulă pe mijloacele de difuzare în masă următorul text: „Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învăță­mântului și permisiunea fraudei la examenele studenților. Pa­cienții mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbu­șesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Falimentul învățământului este falimentul națiunii” (Motto pe frontispiciul Universității Stellenbosch, Africa de Sud). Textul acesta ar trebui să figureze peste tot, la univer­sitățile din toată lumea și chiar în școlile primare și secundare. Ideea că o națiune sau o comunitate nu se distruge astăzi prin arme sofisticate, ci prin falimentul învățământului, sună ca o lege, ca o teoremă din matematică.

De vreo trei decenii, se tot vorbește despre reforma educației din România, de la cele mai înalte instanțe până la scara de bloc. Se fac programe, strategii, propuneri, planuri de scurtă sau de lungă durată - validate sau nu -, dar se emit și păreri, argumentate ori neargumentate, ale părinților, elevilor, sindicatelor, gospodinelor etc. Vorbele au fost urmate chiar de „reforme”, aplicate sub diferite ministeriate, de către oameni care unii nu au predat în viața lor, nu au știut ce este o lecție, nu au avut habar de structura disciplinelor școlare și nici nu au avut idee clară despre rostul sistemelor de învățământ din România și din Europa. Cele mai simple măsuri de după 1989 s-au referit la reducerea numărului de ore pe zi și pe săptămână (cu o excepție, de anul acesta s-a introdus edu­cația sanitară/sexuală), la desfiin­țarea multor discipline sociale sau conținuturi din acest domeniu, la înlocuirea unui tip de propagandă cu altul, la diminuarea volumului de cunoștințe predate, la coborârea ștachetei în general, în cazul tuturor materiilor. Noua lozincă a fost: „Nu memorare mecanică, ci know how!”. Trendul acesta a fost însoțit treptat de digitalizarea tot mai accentuată a vieții cotidiene, fapt care a generat convingerea multora că elevii nu trebuie să mai acumuleze cunoștințe aproape deloc, din moment ce acestea sunt stocate foarte bine de memoria artificială. Cunoștințele teoretice urmau să fie înlocuite cu deprinderi practice legate de adaptarea la viața de fiecare zi. S-a schimbat și accep­țiunea noțiunii de cultură generală, în sensul eliminării sau diminuării drastice din cadrul acesteia a componentelor istorice, filologice, geografice, etnografice, religioase, clasiciste etc. Tendința este motivată tot mai des de schimbările trepidante și radicale din societate, de nevoia pregătirii pentru viitor, nu pentru trecut, de adaptarea la realități, de nevoia de reziliență, de posibilitatea reprofilării rapide etc. Toate aceste motivații sunt viabile, dar ele nu indică de la sine și căile cele mai potrivite pentru ieșirea din impas. De exemplu, pregătirea pentru viitor poate să însemne, pentru unii, renunțarea la tot ceea ce este în relație cu trecutul. Or, în relație cu trecutul sunt - după unele opinii - toate vechile discipline școlare, de la matematică, fizică, biologie, chimie până la geografie și istorie ori religie. Ele se predau în școlile europene, sub acest nume, cam de la Renaș­tere încoace și ar fi timpul - cred anumiți ideologi - ca ele să fie eliminate și nu primenite.

Teoria formelor fără fond este mereu la ordinea zilei în România

Dacă nu vom face în chip serios disciplinele școlare consacrate și verificate de secole, dacă nu vom ști limba și literatura română, limbi și literaturi străine, matematică, fizică, istorie, geografie etc. sau dacă le vom face pe toate la nivelul minimei rezistențe, nu vom putea să devenim experți în nutriție sănătoasă, mediu nepoluat, igienă, sexologie, fiscalitate, drepturile omului, democrație, studii interculturale, gândire critică etc. Nu se înțelege de către reformatori că adaptarea la nevoile societății contemporane digitalizate nu se poate face prin materii școlare noi care să le îndepărteze pe cele vechi, ci prin conținuturi adecvate. Nu spune nimeni că elevii nu trebuie să cunoască drepturile copilului, demo­crația, constituționalismul, igiena, nutriția sănătoasă, rela­țiile interetnice etc., dar acestea nu au de ce să devină materii școlare, notate și încheiate cu medii semestriale, sau acum, modulare, căci semestrele au dispărut de anul acesta. Toate acestea trebuie să fie teme speciale, conținuturi serios făcute de către profesorii disciplinelor existente. Ce câști­găm dacă îl învățăm pe elev că „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, adoptată în timpul Marii Revoluții Franceze (la 1789), a revoluționat societatea europeană și pe cea americană, din moment ce elevul nu mai ­în­vață nimic despre istoria Franței, a Europei și a lumii? Sau ce avantaj obținem pentru cultura generală a adolescentului dacă îi spunem ce înseamnă un cont curent de economii, fără ca el să știe cadrul general al apariției băncilor, nici istoria monedei, nici rolul bancnotelor în istorie? Degeaba împărțim istoria țării și a lumii pe felii tot mai mici (de genul rolul democrației, istoria comunismului, dictaturile, războaiele mondiale, revoluțiile, crimele contra umanității etc.), fără să ne mai îngrijim ca elevii să vadă și ansamblul. Istoria este a socie­tății, a comunităților mari, a ci­vili­zațiilor și trebuie studiată ca atare. Că noi ocolim istoria națio­nală, că ne ferim, la nivelul pro­gra­melor și manualelor, de numele de România, că blamăm sentimentul național și patriotismul, confundându-le cu na­ționa­­lismul excesiv, cu xenofobia, cu șovinis­mul, este regretabil și condamnabil. Numai cunoaș­terea istoriei nea­mului nostru ne ajută să înțelegem istoria celorlalte neamuri.

Pentru performanță, școala românească are nevoie de stabilitate, de liniște, de autonomie

Mai întâi, toți liderii politici ar trebui să aibă ca îndatorire principală asigurarea obliga­tivității învățământului pentru toți copiii și adolescenții, așa cum este prevăzut în lege. Mai ales primarii de sate nu ar trebui să tolereze analfabetismul real, generat de nefrecventarea școlii și de abandonul școlar. Tolerarea aceasta - petrecută mai peste tot, sub ochii noștri - ar trebui să fie pedepsită, conform legii. În al doilea rând, clasa politică ar trebui să asigure școlii cel puțin bugetul prevăzut prin lege și să creeze condițiile necesare creșterii valorii sociale a meseriei de dascăl. Țările în care învățământul merge bine au nu numai dascăli bine plătiți, ci și respectați. Iar respectul vine după dovedirea com­petenței, care, însă, nu se poate naște din nimic. Este vorba despre un angrenaj în care factorii interferă, se completează și se generează unul pe altul. Cu elevi care merg la școală și cu profesori competenți și dăruiți, analfabetismul real devine imposibil, iar cel funcțional este diminuat la niveluri minime. Abia după asigurarea alfabetizării complete vine învățarea temeinică a tainelor cunoașterii. Elevii, în școală, trebuie să ajungă să cunoască nivelul mediu inteligibil pentru ei, în funcție de vârstă, la care a ajuns o disciplină. Abia în facultate, mai ales la masterat și doctorat, studentul învață cum să ducă mai departe, prin cercetare, cunoaș­terea dintr-un domeniu. Evident, nu toți ajung și nici nu trebuie să ajungă la acest stadiu înalt. Unii, încă din adolescență, învață „arte și meserii” - cum se spunea odată, frumos - și ajung să producă bunuri materiale palpabile (obiecte, hrană), servicii etc. Dar toți, indiferent de stadiul la care ajung, au nevoie de cultură generală, azi mai mult ca oricând. Toți, indiferent că sunt producători de pâine, vânzători, barmani, operatori de calculatoare, medici sau savanți atomiști, trebuie să știe cine a fost Pitagora, ce este un scripete, ce spune legea atrac­ției universale, de ce Voro­nețul este un loc sfințit construit în stil moldovenesc, cum sună un sonet și o simfonie, de ce substantivele se declină și verbele se conjugă etc. Or, toate acestea se dobândesc prin școală normală, în care se fac matematică, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, religie, muzică etc. Dacă școala aceasta (nu neapărat foarte performantă) este măcar normală, firească, atunci protecția naturii și a mediului locuit, nutriția sănătoasă, începerea unei afaceri, abilitățile digitale, spiritul critic, igiena, buna cuviință și toate celelalte vin aproape de la sine, ca părți (capitole, conținuturi) ale educației existente și nu ca discipline speciale. Pentru aceasta, sigur, școala nu poate să rămână anchilozată în scheme vechi, ci are datoria să se primenească mereu, în cadrul structurilor existente verificate. Blocarea școlii în vechiul proiect ca și experimentarea permanentă - adică extremele - omoară învățământul, îl periferizează, îi anulează setea de performanță. Așa cum este firesc să lăsăm sănătatea pe seama medicilor și a personalului specializat, tot așa, școala trebuie chivernisită, în esență, de dascăli, cu concursul, evident, al întregii societăți (de la părinți până la ONG-urile de specialitate). Prea mulți protagoniști strică întregul edificiu și creează marasm și incertitudine.

O societate viabilă a viitorului - națională, regională, globală sau altminteri - nu poate exista fără educație serioasă și sănătoasă. Sănătatea educației depinde de noi toți, dar este asigurată concret de aceia care iau deciziile și care trebuie să fie culți, educați, perfor­manți. Calitatea înaltă a conducătorilor ar predispune la creș­terea calității dascălilor, iar din dascăli buni vor ieși absolvenți buni.