Este religia retrogradă?

Întrebarea ar putea să‑i supere – și pe bună dreptate – pe oamenii credincioși, dar trebuie pusă din cauza vocilor (nu foarte multe, dar foarte zgomotoase) care vor să trimită credința în Evul Mediu și‑i clamează apropiata dispariție. În opinia acestor comentatori, religia nu mai are ce căuta în lumea hi‑tech a mileniului 3. Sigur, ar putea să‑și pună problema: raportat la ce moment ne aflăm în mileniul 3, dar asta nu e decât o ironie a sorții lor…

Pe de altă parte, trebuie să ne punem întrebarea pentru că nu putem ignora și nu trebuie să minimalizăm tendințele secularizante care se manifestă în diferite părți ale lumii.

Acestea înseamnă în mod concret o îndepărtare de Biserică, uneori și de credință, a unei părți a populației, plus presiuni ale unor grupuri de interese în vederea restrângerii rolului jucat de religie în societate.

Se înregistrează, de asemenea, insistențe tot mai mari privind așa‑zisa îcorectitudine politică”, cu severe implicații atât în zona moralei – deci implicit și a religiei –, cât și în ceea ce privește identitatea comunitară: suntem în situația schimbării semnificative a structurii europene profunde, din toate punctele de vedere: cultură, tradiţii, religie, etnii etc.

Cifre îngrijorătoare

Conform sondajelor de opinie, în Franţa, între octombrie 2011 şi martie 2012, deci în numai 5 luni, procentul celor care se declară fără nici o credinţă a crescut de la 30% la 35%.

Un fenomen similar se petrece în Marea Britanie, dar nu există cifre clare şi de încredere. Se afirmă doar că îAnglia nu mai e creștină”, citându‑se surse conform cărora procentul credin­cioșilor ar fi scăzut sub 50% pentru prima dată în istoria națiunii.

O situație la fel de neclară este în Suedia, unde Biserica națională afirmă că are ca membri 63% dintre suedezi, dar un sondaj susține că 80% s‑ar fi declarat atei.

Cifre ridicate de non‑religiozitate se mai înregistrează în Olanda (56,3% necredincioși), Cehia (79,4%) Estonia (75,7%) și, la capătul celălalt al lumii, Japonia (75%).

Și totuși…

Așadar, credința e pe cale de dispariție? Și asta din cauză că nu mai îrimează” cu vremurile pe care le trăim?

Dacă ar fi adevărat, ar trebui să se înregistreze un fenomen clar și logic: religia să atingă valori statistice spectaculos prăbușite mai ales în statele cele mai dezvoltate. Așa cum Marx aștepta victoria comunismului în țările cele mai industrializate – lucru care nu s‑a întâmplat, invalidându‑i din start teoria, ceea ce, în paranteză fie spus, nostalgicii comunismului par să nu fi băgat de seamă – , tot astfel, azi, tinerii neomarxiști se așteaptă ca puterea economică, științifică, financiară etc. să scoată credința de pe scena statelor respective.

Notând în treacăt că, din 2005 până în 2014, numărul catolicilor a crescut la nivel global cu 17,8%, cifră aflată peste creșterea demografică generală în același interval de timp, să ne îndreptăm atenția spre ceea ce este cel mai relevant: topul statelor lumii după Indicele Dezvoltării Umane, așa cum apare în Raportul Dezvoltării Umane al Programului Na­ți­unilor Unite pentru Dezvoltare. Cel mai recent document de acest tip a fost publicat la 2 noiembrie 2011. Ne‑am oprit la primele 50 de țări.

Conform acestui clasament, cu excepția Olandei (locul 3, 56,3% neafiliați religios) și a Japoniei (locul 12, 75%), covârșitoarea majoritate a statelor cu nivel de trai ridicat sunt majoritar sau chiar profund religioase. Abia pe locul 27 mai apare Cehia cu 34,2% necredincioși și 45,2% refuzând să răspundă, iar pe locul 34 Estonia, cu 75,7% cetățeni fără religie.

Există în schimb țări precum Norvegia (locul 1), Suedia (10), Islanda (14) sau Danemarca (16) în care religia majoritară e Biserică Națională, în cazul danezilor fiind menționată ca atare și în Constituție.

Iată, fără alte comentarii, nivelurile de religiozitate ale statelor din partea de sus a clasamentului de dezvoltare umană:

1. Norvegia 81%

2. Australia 73%

3. Olanda 43,7%

4. SUA 77%

5. Noua Zeelandă 100%

6. Canada 80,1%

7. Irlanda 93,8%

8. Lichtenstein 93%

9. Germania 70%

….

50. România 99,3%

Statul și Biserica

În același timp, dacă religia ar fi anacronică, ba chiar – după unele voci – luptând împotriva progresului, în mod firesc statele lumii, în primul rând cele mai democratice și mai avansate dintre ele, ar trebui să se cam îndepărteze de cultele religioase, să nu le ofere sprijin și facilități.

Or, conform unui studiu realizat de Reprezentanţa Patriarhiei Române la Bruxelles, în mai toată Uniunea Europeană cultele sunt finanţate de stat, iar donaţiile nu sunt impozitate.

Politica diferă, firește, de la țară la țară: în Franţa şi Irlanda, cultele nu primesc bani de la stat, în schimb Luxemburg asigură ­Bisericii finanţare integrală.

În toate ţările UE, însă, statele nu percep impozit pe locaşurile de cult, donaţiile făcute cultelor nu sunt taxate, iar personalul clerical beneficiază fie de un sprijin direct, fie de scutiri de taxe şi impozite pentru facilitarea misiunii sale. Asistenţa religioasă în instituţiile publice este finanţată de stat.

Totodată, în majoritatea statelor europene, venitul realizat de culte din activităţi lucrative este scutit de impozit dacă este reinvestit în activităţi de interes public, printre care se numără şi activităţile culturale.

În toate ţările cuprinse în studiu, donaţiile directe – chetele, colectele, plăţile făcute cu ocazia serviciilor religioase – nu sunt impozitate, iar sumele primite de personalul de cult din aceste fonduri nu sunt nici ele impozabile.

De asemenea, în multe ţări ale Uniunii Europene, personalul de cult beneficiază de reduceri ale contribuţiilor sociale, iar producerea şi comercializarea obiectelor de cult beneficiază fie de scutire de taxe (inclusiv cele vamale), fie de exonerarea parţială de alte taxe şi impozite.

De partea cealaltă a Oceanului Atlantic, în 1894, cultelor din Statele Unite le‑a fost acordată oficial scutirea de impozit, dar acest lucru funcționa tacit încă de la fondarea statului!

O falsă opoziție

În aceste condiții, e ridicolă ideea că dezvoltarea modernă, din toate punctele de vedere (demo­crație, economie, cultură, știință, mentalități etc.), ar implica automat îndepărtarea de Dumnezeu. Din contră, sunt azi numeroase exemple de cercetări care au ajuns la limita dincolo de care oamenii de știință recunosc că nu mai pot exista decât explicații de natură divină.

Omul contemporan, trăitor și activ în civilizația de tip occidental, are foarte puțin timp liber, inclusiv puțin timp pentru a gândi. De aceea, e uneori ușor de zăpăcit. Așa cum există tineri cultivați care, în mod aproape inexplicabil, militează împotriva vaccinării copiilor, tot astfel există unii cărora li s‑a inoculat ideea că a crede în Dumnezeu e desuet, opus modernității, și de aceea rușinos. Este motivul pentru care există atei, dar și oameni care cred sincer și profund, însă se feresc să mărturisească asta!

Nu în ultimul rând, este limpede că România modernă n‑ar fi fost ceea ce este, ceea ce a reușit să fie înainte de venirea la putere a comuniștilor, fără rolul extraordinar jucat de credința în Dumnezeu și de Biserică.

Credința nu frânează, ci ajută dezvoltarea!