Evanghelia, izvor de drept și de legislație civilă

Predilect legate de aceeaşi contextualizare socială, cele două autorităţi legislative, penală şi canonică (mai general, laică şi bisericească) se desfăşoară în anumiţi parametri procesuali, mai mult sau mai puţin asemănători. Elementul central al celor două entităţi normative rămâne, dincolo de toate, omul, asimilat cumulativ în complexitatea, valoarea, importanţa şi unicitatea persoanei sale.

Considerat structural, „dreptul procesual penal” reprezintă în sine o „ramură a sistemului de drept care reglementează desfăşurarea procesului penal”. Din punct de vedere etimologic, vorbind despre „procedură” şi „proces”, despre „procesul procedurii” sau „procedura procesului”, se va avea în vedere un demers care curge de la sine, cu înţelesul de „mergere mai departe” (lat. procesus; pro - înainte şi caedere - a merge) (Lect. univ. dr. Elena Oancea, Drept Procesual Penal. Curs universitar, Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept, Craiova, 2018, p. 3). Din acest considerent şi luând în calcul esenţa desfăşurării sale, „procesul penal reprezintă o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele judiciare, cu participarea avocatului, a părţilor şi a altor subiecţi procesuali, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce construiesc infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” (Ion Neagu [coord.], Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Drept Procesual Penal. Parte Generală. Mapă de seminar, Bucureşti, 2022, p. 15).

De la dreptate la îndreptare

Pe de altă parte, luând în calcul structura procesuală a Dreptului Canonic Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, am putea identifica elemente de ordin general, poziţionate în interferenţă cu latura procesuală laică, definită compozit prin caracterul ei penal sau civil, cu elemente din Dreptul Familiei sau din Dreptul Muncii. Dincolo de aceste aspecte şi proximităţi conexe, esenţa Dreptului Canonic Bisericesc este una de ordin „moral”. De aici şi greutatea asimilării sale în spectrul laic. Cu toate acestea, importanţa Dreptului Canonic este esenţială în lămurirea unor probleme de ordin moral, conceptual şi practic pe care le descoperim şi de care uzităm deopotrivă şi în conţinutul Dreptului Laic. Depăşind cu mult concepţia legalistă, Dreptul Canonic propune Dreptului Laic o nouă simfonie conceptuală, accentuând posibilitatea parcursului de la dreptate la îndreptare. De aceea, este de reţinut că, în istoria bimilenară a Bisericii, „Părinţii au denumit deciziile (diatagma) lor canoane (kanonas), folosindu-se de această expresie în mod figurat, de la metafora băţului drept prin care cei ce se ocupau de meşteşugurile artizanatului obişnuiau să măsoare rectiliniaritatea pietrelor, lemnelor sau a oricăror altor lucruri. Căci atunci când era pus deasupra materialelor care erau terminate, le făcea drepte, şi chiar pentru îmbinarea lor exactă” (Georgias A. Rahalles, Michael Potles ..., apud Pr. Răzvan Perşa, „Studiu introductiv” la Canoanele Bisericii Ortodoxe. Canoanele Apostolice şi Canoanele Sinoadelor Ecumenice, ediţie bilingvă, ediţia a II-a revizuită, Ed. ­Basilica, Bucureşti, 2022, p. 15).

Aplicabilitatea practică sau procesuală a Dreptului Canonic al Bisericii Ortodoxe Române poate fi evaluată în concordanţa unei dinamici eclesiale, corelată necesităţilor pastoral-misionare ale vieţii sociale. Din acest considerent, valoarea normativă a Sfintelor Canoane şi transpunerea lor în practică au revenit unei proceduri cu aplicabilitate de „Regulament”, necesar „autorităţilor canonice disciplinare şi instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române”.

Normarea canonică a procedurii instanţelor bisericeşti

Biserica Ortodoxă Română (BOR) a elaborat în mod oficial o primă formă a „Regulamentului de procedură al instanţelor disciplinare şi judecătoreşti” în perioada 26-30 iunie 1926, fiind validat cu majoritate de voturi în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod din 2 iulie 1926. Dat fiind faptul că BOR a fost dintotdeauna (pe plan vertical) o entitate juridică „de facto”, acest veritabil „cod de procedură canonică” a primit de îndată avizul statului, fiind publicat în Monitorul Oficial cu nr. 290/30 decembrie 1926. O a doua ediţie a fost republicată, cu adăugirile adiacente, în perioada comunistă, sub titlul de „Regulament de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române” (cf. Hotărârii Sf. Sinod nr. 2455/8 iunie 1949), document certificat de stat la 12 ianuarie 1950. „După căderea regimului comunist, în anul 1989, Regulamentul aprobat în anul 1949 a fost de mai multe ori modificat şi amendat de Sfântul Sinod pentru a putea răspunde nevoilor pastorale şi noilor prevederi constituţionale şi legale (cf. Hot. Sf. Sinod 3505/15 iulie 1998; 972/4 martie 2003; 4768/28 noiembrie 2007; 381/17 februarie 2011)” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte” la Regulamentul autorităţilor canonice şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2015, p. 7). Cea mai recentă îndreptare a Regulamentului de proce­dură canonică a fost dusă la bun sfârşit în anul 2015, fiind sprijinită şi reconfirmată de ur­mă­toa­rele principii normative: „apă­rarea învăţăturii de credinţă şi a unităţii Bisericii, autoritatea ierarhică şi coresponsabili­tatea sinodală, autonomia eparhială şi păstrarea comuniunii ecle­siale, acribia (sau acrivia) şi iconomia, libertatea şi respon­sabilitatea membrilor Bisericii, libertatea religioasă şi autonomia Bisericii faţă de Stat, respectarea prevederilor canonice, statutare şi regulamentare, a hotărârilor autorităţilor canonice bisericeşti de către slujitorii Bisericii, aflarea adevărului şi garantarea dreptului de apărare, îndreptarea persoanelor vinovate şi recuperarea prejudiciilor cauzate” (Ibidem, p. 9). Se menţionează, de asemenea, că, în baza principiului constituţional al „autonomiei cultelor” (cf. art. 29, alin 3 şi 5 din Constituţia României), „hotărârile instanţelor bisericeşti de judecată, la toate nivelurile, nu pot fi contestate în faţa instanţelor de judecată, acestea din urmă având un alt domeniu de corespondenţă” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt ­înainte” ..., p. 12).

Principii procedurale

În contextul Dreptului Procesual Penal, principiile sunt definite ca „idei sau teze pe care se întemeiază întregul sistem de instituţii procesuale şi care exprimă concepţiile juridice despre modul cum trebuie să se desfăşoare activităţile organelor judiciare” (Lect. univ. dr. Elena Oancea, Drept Procesual Penal. Curs universitar, p. 14). În altă ordine de idei, aceste „arheuri” sau „norme de prim rang” se plasează dincolo de limitele unui simplu domeniu juridic, coagulând adevărate valori universal valabile, cu aplicabilitate extinsă în viaţa socială. În consecinţă, „principiul are vocaţia de a fi aplicabil unui număr nedeterminat de situaţii care se regăsesc în prescripţia sa (generalitate logică). Principiul ar avea şi o generalitate de extindere, în sensul că obiectul sau ipoteza acestuia ar cuprinde o serie nelimitată de obiecte specifice, capabile să fie guvernate de reguli particulare. Mai mult, principiul se bucură de o generalitate prin intensitate corespunzătoare poziţiei sale superioare în ierarhia normelor juridice” (Cosmin Santi, Procedura de judecată în Dreptul canonic şi Drept civil. Aspecte comparative, Ed. E.H. Beck, Bucureşti, 2023, p. 64).

Rămânând în aceeaşi notă de corespondenţă, se poate distinge o conectare firească a dispoziţiilor canonice din Regulamentul de procedură, la principiile majore ale Dreptul Procesual Penal. Astfel, avem o sumă de reguli şi principii, esenţiale procedurii laice, pe care le putem asimila parţial şi în normarea procedural-bisericească. Menţionăm astfel, cu trimitere la art. 2-12 din Codul de procedură penală, următoarele principii normative: legalitatea procesului penal, separarea funcţiilor juridice, prezumţia de nevinovăţie, aflarea adevărului, ne bis in idem, obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale, caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane şi a vieţii private, limba oficială şi dreptul la interpret, egalitatea persoanelor în procesul penal, operativitatea soluţionării cauzelor.

În mod firesc, fie ele bisericeşti sau laice, principiile de drept se regăsesc în „bunul simţ” al persoanei umane, putând fi evaluate in macro din punct de vedere: ontologic, epistemologic sau metodologic.