Există medici creştini sau medicină creştină?

Hristos este Doctorul sufletelor şi al trupurilor. El Însuşi mărturiseşte această trăsătură sau calitate de mai multe ori în Evanghelii. De pildă, atunci când fariseii Îi reproşează că stă la masă cu oameni descalificaţi social, precum vameşii, oameni care adunau, adesea cu silnicie, dările percepute de ocupantul roman. Cu acel prilej, Hristos le răspunde că nu cei sănătoşi, ci bolnavii „au nevoie de doctor”.

De altfel, Fiul Omului nu pregetă să intervină terapeutic chiar şi în zi de sâmbătă, scandalizând aceleaşi mărimi politico-eclesiale - cărturarii şi fariseii - care-L acuză de blasfemie. Minunile Sale, majoritatea vindecări spectaculoase sau chiar resuscitări, nu pot fi contestate, aşa încât preopinenţii Săi caută zadarnic să-L încurce la nivelul expresiei printr-un soi de so­fisme - le putem numi astfel -, precum acela că minunile Sale sunt rodul colaborării cu belzebul (diavolul). La toate obiecţiile şi provocările cărturarilor şi fariseilor, răspunsul, lapidar şi concludent, nu se lasă aşteptat.

Medicina practicată de Hristos este de natură divină, unică şi caracterizată de două aspecte esenţiale: pe de o parte, prin minunile Sale, Hristos înfăptuieşte vindecări inexistente chiar şi în palmaresul medicinei contemporane, cum ar fi că dă vedere unui orb din naştere. El vindecă prin cuvânt, fără să recurgă la vreun medicament sau să recomande un tratament material. A doua trăsătură fundamentală a Doctorului Hristos este că pune în lumină strânsa legătură dintre păcat şi boală, adevăr pe care îl repetă de nenumărate ori. Singurul tratament recomandat celor tămăduiţi este: „Să nu mai păcătuieşti”, corelat cu avertismentul: „Ca să nu-ţi fie şi mai rău”.

Legătura dintre suflet şi trup, pe care dă semne să o descopere şi medicina zilelor noastre după mai bine de un secol de rătăciri pozitiviste, este învederată nu o dată de Hristos, după cum tot El arată că boala nu este expresia întâmplării sau a hazardului, ci a păcatului. Aşa încât nu întâmplător, între harismele lăsate în dar Apostolilor Săi se prenumără acestea: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 17-18).

Prin succesiune apostolică, preoţii primesc la hirotonie acest dar predat de Mântuitorul în momentul Înălţării Sale la cer. De aceea, ei şi sunt numiţi în mod curent „doctori ai sufletelor”. Şi nu întâmplător Biserica a instituit Taina Sfântului Maslu, menită atât să prevină îmbolnăvirile, cât şi să ajute vindecării bolnavilor. Aici se află şi deosebirea de perspectivă a acestei Taine, prevalent curativă, în Biserica Ortodoxă universală, spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, unde Taina Sfân­tului Maslu, sub numele de Ultima Mirungere, este administrată exclusiv muribunzilor. Este bine de ştiut, totodată, că în Bise­rica noastră Taina Sfântului Maslu este slujită de cel puţin trei preoţi, spre a se evita astfel, în situaţia unor tămăduiri minunate - dacă Taina ar fi fost slujită de un singur preot -, eventuala sa transformare într-o vedetă taumaturgică.

Dată fiind însuşirea Mântuitorului Hristos de „Doctor al sufletelor şi al trupurilor”, era firesc ca Biserica să acorde o mare atenţie sănătăţii, implicit oamenilor suferinzi. Aşa se şi explică marea preocupare pentru îngrijirea bolnavilor şi pentru ocrotiri sociale, după Edictul de la Mediolanum din anul 313, când persecuţiile împotriva creştinilor au încetat. De altfel, sub Teodosie cel Mare, spre sfârşitul aceluiaşi veac, creştinismul devine religia oficială a Imperiului Bizantin. În acel secol al 4-lea - secol de aur al creştinismului - apar vasiliadele, întemeiate de Sfântul Vasile cel Mare, mari aşezăminte spitaliceşti şi de caritate ale Bisericii. Tradiţia lor neîntreruptă o găsim pretutindeni şi astăzi în lumea ortodoxă, ea cunoscând o strălucire aparte în cele trei decenii postcomuniste în România.

Medicina lui Hristos, manifestată prin minuni depăşind capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti, este o formă de terapie de care s-au învrednicit Apostolii şi, prin succesiune neîntreruptă, preoţii Bisericii, până în prezent. Au existat medici trecuţi în rândul sfinţilor, de la cei numiţi „fără arginţi” până la Sfântul Luca al Crimeei, marele savant şi chirurg creştin din secolul 20 care a înfrânt puterea sovietică. Era poate singurul medic din Uniunea Sovietică care nu opera decât având aşezată pe peretele încăperii respective icoana Maicii Domnului. Nu trebuie uitaţi nici medicii, angajaţi ai Ministerului de Interne, care în închisorile româneşti din timpul regimului comunist au ajutat deţinuţii, menţinându-i în viaţă sau tămăduindu-i. De pildă, în temniţele de la Târgu Ocna, doctoriţa Danielescu a ajutat nenumăraţi deţinuţi care şi-au amintit de ea decenii la rând după eliberare.

Biserica a arătat întotdeauna preţuirea cuvenită medicilor civili, al căror mentor şi patron este Hipocrat.

În sute de aşezăminte spitaliceşti din ţara noastră şi din multe alte ţări, preotul - „doctorul sufletesc” - coexistă şi colaborează cu medici en titre pregătiţi în facultăţi de profil, tot aşa cum în şcolile laice profesorul sau profesoara de religie coexistă cu profesorii şi profesoarele celorlalte discipline.

Să încercăm să răspundem la întrebarea din titlu, dacă există medici creştini sau medicină creştină. Medicina este, desigur, o ştiinţă cu prestigiu, obiective şi tradiţie proprii, care există în sine şi prin sine întocmai cu atâtea alte ştiinţe, multe dintre ele preexistente creştinismului... Medicul însă poate fi sau nu creştin. Dacă este un medic creştin, fără să se lepede de Hipocrat, trebuie să se raporteze mai întâi la Hristos, manifestându-şi faţă de El adeziunea credinţei depline, liber consimţită. Hipocrat a lăsat medicilor un cod etic. Hristos a lăsat umanităţii nişte porunci divine de natură ontologică. Aşa încât, în temeiul lor, un medic creştin nu poate accepta şi cu atât mai puţin practica avortul sau eutanasia. Nu poate accepta nici practicile sexuale împotriva firii, iremediabil şi aspru criticate atât de Vechiul, cât şi de Noul Testament.

Îmi amintesc interviul unui mare chirurg italian, profesor universitar, care îmi spunea că „există chirurgie plastică de necesitate şi chirurgie plastică de vanitate”.

Cu alte cuvinte, una este o operaţie estetică aplicată unui ars sau unui om trecut printr-un accident, şi alta metodele noi de înfrumuseţare la care recurg unele femei. Nu ştim dacă chirurgul amintit este creştin sau nu, dar observaţia sa de bun-simţ ne duce cu gândul la faptul că noi vom învia, desigur, cu un trup spiritualizat, la Judecata de Apoi. Or, e greu de crezut că din trupul unor persoane vor face parte la înviere şi lucrurile adăugate trupului...