Fascinația Persiei și Occidentul

Imaginea Persiei, a culturii și civilizației ei, așa cum sunt configurate astăzi, constituie o sinteză complexă construită pe baza informațiilor istorice, subiective, hiperbolizate ale autorilor antici, a observațiilor și consemnărilor eterogene acumulate în împrejurări variate de cronicari (negustori, călători, misionari sau emisari occidentali și iranieni) și, foarte semnificativ, a unei colaborări sui generis dintre imaginarul occidental și importul acestuia în Iran inițiate în epoca modernității.

Estomparea culturii clasice antice, care proiecta imaginea Iranului în antiteză cu cea Greciei, în lumea creștină medievală, apoi desființarea Imperiului Sasanid sub asaltul arabo-musulman au avut drept efect o totală amnezie cu privire la acest tărâm, odinioară centrul celui mai mare imperiu din istoria omenirii. Indiferenței față de acest spațiu și locuitorii lui i-a corespuns, în oglindă, o totală lipsă de curiozitate a persanilor față de Occident. Până și denumirea de Faranghistan, inspirată prin contagiune de la arabi, care îi numeau pe toți cruciații „franci” (farangis), a fost extinsă cu larghețe de iranieni asupra întregului Occident și chiar a persistat terminologic în anumite acte administrative până la începutul secolului XX, rămânând inclusiv astăzi un apelativ popular pentru tot ceea ce este occidental.

Occidentul

Absente sau cel mult sporadice, contactele occidentale cu spațiul oriental de dincolo de Levant încep să fie cultivate din nou abia din secolul al XIII-lea. Inițial, ele au aparținut papali­tății și vene­țienilor care urmăreau stabilirea unor potențiale alianțe sau tratate comerciale cu mongolii din Asia Centrală, care stăpâneau teritoriul iranian, apoi cu domnitorul turcoman Uzun Hasan (1453-1478), a cărui autoritate se întindea în sud-estul Mării Negre și partea de nord a Iranului. Speranța iluzorie de convertire a mongolilor la crești­nism sau măcar de câști­gare a sprijinului lor pentru recucerirea Sfântului Mormânt a eșuat, iar realizarea unui front comun împotriva otomanilor cu regatul turkmen al lui Uzun Hasan nu s-a materializat. Apar, însă, de atunci primele descrieri vene­țiene despre iranieni - văzuți ca un popor mult mai sofisticat și distins față de cel turc, cu o limbă mai „elegantă” - și observații asupra diferențelor dintre islamul șiit și cel sunnit. Remarcabil este că hanatul mongol ilkhanid s-a legitimat istoric drept descendent autentic al sasanizilor (224-651), iar regatul turkmen (cu capitala la Tabriz) a fost profund persanizat, dar nici una dintre aceste structuri politice nu avea origine iraniană.

Renașterea persană

Ascensiunea fulgerătoare a dinastiei safavizilor (1501-1736), consemnată în istoria universală drept „renașterea Imperiului Persan”, a fost privită cu admi­rație și spe­ranță de creștinătatea occidentală, aflată sub presiunea otomanilor. În viziunea unui cronicar venețian, șahul Ismail (1501-1524), care instaurase noua dinastie, era un conducător comparabil cu Xerxes și Darius și reușise să supună Persia într-o manieră în care nici Alexandru cel Mare nu îi putea sta alături, iar „în credința lui este foarte catolic”! Formularea com­parației și stabilirea unei legături de continuitate între ahemenizi și safavizi erau rodul culturii renascentiste care, contemplând Antichitatea clasică greco-romană, în plin Cinquecento, redescoperea treptat profilul Persiei de odinioară. Intereselor militare occidentale li s-au adăugat cele comerciale colonialiste, diplomatice și misionare, mai ales odată cu stabilirea capitalei la Isfahan (1598) de către șahul Abbas I (1588-1629).

Iranienii au fost însă precauți față de alteritate, încredințați de superioritatea propriei civili­zații; spre exemplu, în privința relațiilor diplomatice, consi­derația și fastul erau mult mai elaborate în primirea emisarilor țărilor musulmane, față de a celor occidentali. Europenii colo­nialiști sosiți în Persia erau însă de-a dreptul fascinați de au­diența imperială ce le era acordată, încântați de siguranța drumurilor, cultura ospitalității (mehmandari) și rafinamentul persan, incomparabile cu cele din țările lor de origine, cu comportamentul primitiv și rapace al turcilor sau promiscuitatea religioasă și cultura discordantă a indienilor. Șahul Abbas, vizionar asupra prestanței imperiale a statului, a acordat privilegii excepționale negustorilor creștini armeni, dovedind și o toleranță religioasă exemplară; rezultatul a fost dezvoltarea unei rețele comerciale iraniene (bazată pe legăturile lor de familie armene) care, utilizând un sistem de tip commenda, acoperea Eurasia, inovând metode comerciale atât de eficiente, încât surclasau companiile olandeze și britanice prin costurile ieftine și promptitudine. Ordinele monahale catolice au fost primite, de asemenea, cu bunăvoință la curtea imperială din Isfahan, fiindu-le permise construirea de așezăminte monastice sau școli, dar strădaniile misionarilor de a realiza convertiri au eșuat. Deși au existat colaborări intelectuale și științifice admirabile cu învă­țații musulmani iranieni, rivalitatea internă dintre congregațiile creștine apusene a fost descrisă prin butada conform căreia în Iran veniseră „mai degrabă misionari decât catolici”. Totuși, călugărilor occidentali li se datorează cele mai interesante consemnări istorice privind eticheta curții imperiale și moravurile societății.

Dincolo de aparenta generalizare a imaginii Occidentului, elita imperială cunoștea precis - prin intermediul negustorilor armeni - echilibrul politico-militar de pe bătrânul continent. Caracterizările etnice pe care le concluzionaseră erau pragmatice: englezii - poli­ticianiști, italienii - intelectuali, spaniolii - nobili, olandezii - comer­cianți versați, rușii - necivilizați, polonezii - belicoși. Atenția primordială era orientată asupra intensității conflictului puterilor europene cu otomanii, rivalitate a cărei permanență era considerată, strategic, garanția păcii pentru Iran.

Occidentul și Iranul

Fascinația occidentală pentru civilizația persană, după redescoperirea renascentistă a episoadelor biblice și a surselor antice, a început să fie exprimată în reprezentări și personificări artistice (ex. Sibilla Persica), în piese clasice (Cambyses de Thomas Preston, 1560), pentru ca ulterior, în secolele XVII-XVIII, o imensă producție de opere literare și muzicale europene (ex. Xerxes de ­George Frideric Handel, 1738) să abordeze tematica persană. Interesul extins asupra culturii iraniene a devenit asociat cu supremul rafinament; în 1666, exasperat de influența franceză, regele Charles al II-lea introduce în vestimentația oficială a curții regale britanice moda persană: „cu centuri sau cingători”, „pantofi cu șireturi”, „jartiere cu bucle, împodobite cu pietre pre­țioase”. De departe, cel mai influent și vizibil până astăzi efect asupra modei europene l-au avut cizmele cu tocuri purtate de diplomații persani. Șahul Abbas I crease cea mai importantă forță de cavalerie dintre toate armatele vremii, astfel că tocurile deveniseră un element necesar al încăl­țămintei ofițerilor și solda­ților pentru a se menține în scările șeilor, preluat simbolic în ținuta marțială diplomatică. Prezente astăzi, aproape exclusiv, în moda feminină, tocurile și-au pierdut nu doar scopul practic, ci și originea persană, ca și în cazul pantalonilor și a jachetelor cu mâneci, considerate un apanaj al modei vestimentare moderne europene, scăpându-se din vedere faptul că pentru prima oară ele au fost înfățișate în vechi reprezentări iraniene din secolul al III-lea î.Hr. Pe de altă parte, mătasea și faimoasele carpete persane au căpătat o notorietate atât de mare în Europa, până acolo încât au apărut manufacturi locale care au început să fabrice aceste produse, cultivând gustul pentru arta decorativă iraniană.

În mod remarcabil, așa cum semnalează profesorul Hamid ­Dabashi, preocuparea pentru arta, literatura și istoria persană a coincis cu începuturile moder­nității, astfel că imaginea lumii persane descrise mai sus a început să fie articulată consistent în cultura intelectuală a socie­tății burgheze europene în formare, devenită un spațiu de influență publică dominant. Preo­cuparea europenilor pentru Persia islamică și trecutul ei preislamic a contribuit totodată, prin popularizarea și adaptarea ei în spații culturale și lingvistice diferite de cel de origine, la o veritabilă recuperare identitară din partea călătorilor, emisarilor sau stu­denților iranieni sosiți în țările occidentale.

Redescoperirea de către acești călători persani a propriei lor istorii, recreată fascinant de Occident, i-a marcat în așa măsură, încât reveniți în țara natală au contribuit masiv la conștien­tizarea moștenirii lor naționale; mai exact, au stimulat apariția unui simț istoric lucid, pe fondul nemulțumirii publice deja generalizate, legat de influența colonialistă occidentală. Această reevaluare a contribuit masiv la coagularea unei conștiin­țe patriotice moderne iraniene, dezvoltată de o clasă burgheză incipientă, alcătuită din învățați islamici și negustori de bazar, ce a început să dezvolte inițiative reformiste politico-sociale de inspirație europeană, ce s-au perpetuat până târziu în secolul XX.

Paradoxal, dacă în Antichitate Persia cucerită își asimila, în fapt, cuceritorul european, Iranul admirat de Occidentul modern prelua modelul european, reproducându-l la nivel social-politic.