„Important este ce aşteaptă viaţa de la noi, nu noi de la ea“

„Arăţi de parcă ţi s-au scufundat toate corăbiile.“ De câte ori nu aţi auzit spusă în preajma dumneavoastră această remarcă? E un fel de a spune, mai pe ocolite, că arătăm ca nişte oameni deprimaţi. Cum recunoaştem depresia? Simptomele majore ale bolii sunt oboseala, astenia şi aprecierea descurajant-pesimistă a evenimentelor pe care le trăim. Depresia se manifestă adesea în viaţa noastră ca vid existenţial, ca o stare de plictiseală. Boală specifică secolelor XX şi XXI, 125.000.000 de oameni de pe întreg mapamondul suferă de depresie. Industrializarea şi tehnologizarea au creat un timp liber pe care omul zilelor noastre nu mai ştie cu ce să îl umple.

Omul deprimat are o dispoziţie generală proastă, arată abătut, gândeşte lent, se mişcă alene, suferă de tulburări ale somnului, are o capacitate redusă de concentrare şi atenţie, nu are poftă de mâncare, nu mai reacţionează emoţional, nu îl mai interesează ce se întâmplă în jurul său, nu poate lua decizii, are o părere proastă despre sine şi adesea este chinuit de gânduri de sinucidere.

Dar ce este depresia în sine? Cea mai simplă, dar şi cea mai adevărată definiţie care i-a fost dată îi aparţine lui Viktor Frankl, psihiatru vienez, întemeietorul logoterapiei: depresia este boala sensului. Când suntem deprimaţi, avem sentimentul că viaţa noastră nu mai are nici un rost. Este absurdă. Sentinţa lui Frankl la adresa depresiei este o definiţie adevărată pentru că îşi are rădăcinile adânc înfipte în însăşi viaţa dramatică a autorului ei.

Viitorul personal şi tăria sufletului

Închis ani de zile în lagărul de exterminare de la Auschwitz, permanent fiind pândit de apropierea rece a morţii, psihiatrul şi-a transgresat continuu suferinţa aducându-şi în faţa ochilor minţii chipul luminos al soţiei sale. A rezistat clipelor interminabile de durere acută - care aveau să se condenseze în ani - imaginându-şi cum va decurge momentul reîntâlnirii cu cea pe care o iubea mai mult decât îşi iubea propria viaţă. A înţeles acum, în mijlocul iadului nazist, adevărul din „Cântarea Cântărilor“ despre dragostea veşnică: „Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare…“ (Cântarea Cântărilor, 8, 6).

Şi-a păstrat, de asemenea, integritatea sufletească privind natura, bucurându-se de un asfinţit sau de un apus de soare în faţa cărora nu s-a putut abţine să nu exclame: „Cât de frumoasă poate fi lumea!“

Frankl a constatat în mediul inuman al lagărelor naziste cât de importantă este credinţa pentru viitorul vieţii noastre. Credinţa în viitor, speranţa, curajul de a trăi. „Deţinutul care şi-a pierdut încrederea în viitorul lui - observă el în cartea autobiografică «Omul în căutarea sensului vieţii» - e condamnat. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea şi tăria sa spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti.“ Devenea apatic, indiferent la tot ceea ce i se întâmpla, degradându-se până acolo încât refuza să fie ridicat din propria mizerie sufletească şi trupească.

Chiar în situaţia în care mediul ostil nu îţi mai oferă nici o speranţă, tu ai libertatea de a alege între a rămâne coerent cu sinele tău spiritual şi moral sau, pierzând contactul cu propriul tău suflet, să devii o victimă, să decazi din condiţia ta umană. Un om aflat pe moarte, deşi aparent este un învins absolut, îşi păstrează libertatea de a alege cum să moară. Poate muri demn. Ba mai mult: poate da un sens martiric morţii sale. Poate muri pentru o cauză. Poate muri în locul semenului său.

Curajul de a suferi

Când sunteţi deprimaţi trebuie să descoperiţi în interiorul vostru un scop precis pe care să vi-l proiectaţi în viitor şi pe care să încercaţi să îl atingeţi. „Nu mai am nimic de aşteptat de la viaţă“ este remarca arhicunoscută a omului deprimat. Doar că - ne învaţă Frankl - în realitate, important este ceea ce aşteaptă viaţa de la noi, nu noi de la viaţă.

Fiecare om este liber să îşi aleagă propriile scopuri, în conformitate cu înzestrările sale native, cu talanţii sădiţi în noi de Dumnezeu. Poţi să creezi ceva, poţi să contempli natura - creaţia lui Dumnezeu -, te poţi bucura de frumosul natural sau artistic. Dacă treci printr-o suferinţă, poţi să ţi-o asumi, să te gândeşti că numai tu poţi să duci cu demnitate povara ei. Curajul de a suferi - ne spune Frankl - este cel mai mare curaj omenesc.

Una dintre formele tipice de depresie este „nevroza de duminică“. După cinci, şase zile în care omul este angrenat în mecanismul vieţii sociale, se trezeşte dintr-o dată cu un timp pe care nu ştie cum să-l folosească, în care simte cum creşte în sufletul său vidul existenţial. Sentimentul de vid existenţial generează, la rândul său, agresivitate, depresie, dar şi dependenţă de alcool, tutun sau droguri. De curând, lumea cinefililor a fost terifiată de vestea morţii mult-îndrăgitului actor Robin Williams. Robin a ales să-şi pună capăt zilelor după ani îndelungaţi de suferinţă provocată de depresie. Depresia ca deznădejde este ultima treaptă a păcatului şi trebuie să luptăm cu ea încă de la primele ei semnale.

Din fericire, noi, creştinii, avem un întreg arsenal cu care putem lupta împotriva depresiei. În primul rând, Sfinţii Părinţi ne ajută să îi punem depresiei eticheta corectă. Depresia este o patimă sufletească ce se manifestă, în principal, ca trândăvie şi întristare. Şi, ca orice patimă, este instrumentată de demoni. Când eşti deprimat - susţine psihiatrul Dmitri Avdeev - demonii îţi şoptesc: „Totul stă prost, n-ai ce să nădăjduieşti…“

Sfinţii Părinţi ne învaţă că, de cele mai multe ori, întristarea cuprinde sufletul omului pentru că nu i-au fost satisfăcute alte porniri pătimaşe ca lăcomia, desfrânarea, avariţia, slava deşartă. Dar depresia, sub forma plictiselii, se face simţită şi imediat ce ne-am lăsat duşi până la capăt în voia unei patimi. „Plictiseala ce urmează oricărei plăceri este ca un gol prevestitor de moarte. Mai mult, Dumnezeu a legat chiar de plăcere totdeauna o durere, ca omul, experiind aceasta, să nu mai caute plăcerea“, scrie părintele Dumitru Stăniloae în „Ascetica şi mistica“.

Soluţii duhovniceşti împotriva depresiei

Dacă Viktor Frankl are dreptate când spune că în om există pe lângă voinţa de putere şi voinţa de plăcere una mai presus de ele, voinţa de a da un sens vieţii, creştinul este un privilegiat printre semenii săi, fiindcă e în posesia unui sens absolut: el tinde să fie în comuniune veşnică cu Dumnezeu. „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“, ne îndeamnă Biserica.

Din această perspectivă - fixată în prezent, dar şi în viitor, temporală, dar şi veşnică - apar soluţiile duhovniceşti împotriva depresiei. Prin Taina Spovedaniei ne eliberăm în faţa duhovnicului de stările de apăsare existenţială, întristare şi trândăvie. Făcând canonul de rugăciune primit de la duhovnic, marcăm momentele importante ale fiecărei zile prin rugăciunile pe care le înălţăm spre Dumnezeu. Prin post şi rugăciune, prin Taina Sfintei Împărtăşanii, intrăm în rânduiala, în rostul pe care ni-l propune Biserica, un sens care este personal - pentru fiecare dintre noi -, dar care este mai presus de noi prin universalitatea lui.

În acelaşi timp, Rugăciunea lui Iisus rostită des ne apără mintea de gândurile negative cu care caută să ne înrobească vrăjmaşul. Cultivând acea stare de prezenţă continuă a minţii la Dumnezeu - despre care ne-a învăţat atât de frumos părintele Arsenie Papacioc - suntem feriţi de acel vid existenţial care ameninţă să se instaleze adesea în interiorul nostru. În acelaşi duh cu părintele Arsenie, stareţul Tadei de la Vitovniţa remarca: „Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa - fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici“.