Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Analiză Încrederea versus credința în Dumnezeu

Încrederea versus credința în Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Analiză
Un articol de: Ciprian Voicilă - 23 Octombrie 2022

Omul este singura ființă care se proiectează în viitor. Însă pentru a-ți face planuri de viitor presupune să manifești o încredere minimă în acesta. Privim viitorul prin lentilele rozalii ale speranței. În articolul de față mi-am propus să analizez asemănările dintre simpla încredere (psihologică) și credința religioasă.

În ultimii 30 de ani numeroși medici, neurologi și psihologi au studiat relația dintre cre­dința religioasă și dezvoltarea psihică armonioasă a omului, manifestată ca stare de bine, de împlinire sufletească, armonie, bucurie și pace. Astfel, a apărut un concept nou - „inteligența spirituală”, care oglindește o capacitate specifică a ființei umane. Creștinul, omul religios, este înzestrat cu inteligență spirituală. Cercetările au demonstrat că inteligența spirituală este superioară atât inteligenței raționale (IQ), cât și celei emoționale (EQ). S-a constatat că, în timp ce inteligența rațională și cea emoțională stimulează doar una dintre cele două emisfere cerebrale, inteligența spirituală le stimulează pe ambele, simultan.

Inteligența spirituală se exteriorizează în viața de zi cu zi. Omul care o posedă manifestă iubire, înțelepciune, creativitate, iertare, pace, bucurie, autenticitate, este integru din punct de vedere moral, împăcat cu lumea și cu sine. Inteligența spirituală este interconectată cu alte valori: cu sensul existențial, cu empatia și conștiința unei misiuni pe care persoana simte că o are de îndeplinit în lume. Omul dotat cu inteligență spirituală acceptă mai ușor încercările vieții, este calm în situațiile stresante, abordează cu optimism viitorul, are un efect benefic asupra semenilor, îi respectă și apreciază, se simte împlinit lăuntric și are mult mai multe șanse decât ceilalți să trăiască starea de fericire. Nu în ultimul rând, inteligența emoțio­nală - arată promotorii acestui concept, Danah Zohar și Ian Marshall - influențează și este, la rândul ei, influențată de principiile și valorile după care ne ghidăm.

Omul religios are „bunăstare spirituală”

Un alt psiholog interesat de viața spirituală, Craig Ellison, în urma cercetărilor întreprinse pe numeroși subiecți, a lansat conceptul de „bunăstare spirituală”. Omul religios, demon­strează Ellison, trăiește cât se poate de concret această stare de bunăstare spirituală, care presupune o relație pe verticală cu Dumnezeu. El experimentează și starea de bunăstare existen­țială, desfășurată pe orizontală, ca raport armonios, plin de sens existențial cu cei din jur. Ființa umană care se bucură de bună­stare spirituală este dezvoltată armonios, este liberă și plină de bucurie.

Medicul Harold G. Koenig, în anul 2012, a publicat o meta­analiză în „International Scholary Research Network”, bazată pe circa 3.000 de studii. Peste 80% din ele au relevat legătura strânsă dintre religie și gradul de sănătate mintală. Principalele concluzii care se desprind din aceste studii sunt următoarele: Omul religios își controlează mult mai bine emoțiile în situații stresante. Manifestă în mod conștient sentimente și trăiri pozitive - se bucură de liniște și echilibru, îi iartă mai ușor pe cei din jur, este o persoană iubitoare și generoasă, își exprimă recunoștința în situațiile în care primește ajutor din partea semenilor, viața nu i se pare absurdă, ci plină de sens, trăiește multe momente de fericire și bunăstare emoțională, are o bună stimă de sine și privește cu optimism viitorul. De asemenea, are sentimentul că deține controlul asupra propriei vieți, cu alte cuvinte, nu trăiește la întâmplare, haotic.

Am menționat mai sus relația strânsă dintre credința religioasă, sentimentul că viața umană are un sens și un grad de împlinire sufletească. Merită să amintim aici o observație pe care Viktor Frankl, întemeietorul logoterapiei, o face în lucrarea sa „Omul în căutarea sensului vieții”. Frankl a străbătut calvarul lagărelor naziste. El observă că la Auschwitz și Dachau au supra­viețuit condițiilor inumane (înfometare, bătaie, deznădejde, muncă epuizantă, frica permanentă de a fi trimis spre camera de gazare) deținuții care au avut drept ancoră existențială fermă cre­dința în Dumnezeu. Ființa umană, ne învață Frankl, își poate da sens în trei moduri posibile: fie creând ceva, fie iubind pe cineva, fie alegând o anumită atitudine în fața evenimentelor vieții - de exemplu, un muribund poate alege să își trăiască ultimele clipe cu demnitate, nu robit de frica de moarte. Dar mai există o cale prin care ne putem da un sens vieții: alegând să credem în Dumnezeu. Frankl numește credința „sensul suprem”. Avem nevoie de credința în Dumnezeu fiindcă „Logosul este mai profund decât logica”.

Nădăjduim în purtarea de grijă a lui Dumnezeu

Am vorbit până acum despre încredere - fie că am avut în ­vedere sentimentul optimist într-un viitor prielnic, fie sentimentul de încredere în propriile puteri sau în fidelitatea pe care ne-o arată semenii noștri. Dar care ar fi profilul specific cre­dinței în Dumnezeu?

Nădăjduim, clipă de clipă, în viața noastră cotidiană, în Pronia lui Dumnezeu, dar nădăjduim și că la finalul existenței noastre pământești El ne va dărui raiul. Nădăjduim și în viața veacului ce va să vină, potrivit Crezului (Mărturisirii de credință).

Pe de altă parte, pe calea ascezei, a luptei istovitoare cu patimile, credinciosul învață să nu se încreadă în puterile sale, prin care ar putea să țină piept greutăţilor, ci doar în ajutorul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

În viața duhovnicească, vir­tuțile se nasc unele dintr-altele, se potențează reciproc. Virtutea nădejdii este susținută de o altă virtute esențială: aceea a cumpătării sau a dreptei măsuri. Ascetul trebuie să se păzească pe sine să nu cadă pradă deznădejdii, dar el nu trebuie să mizeze, fără pic de frică, doar pe mila lui Dumnezeu, lăsându-se în voia patimilor și înclinațiilor păcătoase, felurite.

Nădăjduim, cum spuneam, în Dumnezeu, dar și în Legea Sa. Nădăjduim în puterea Numelui Său, izbăvitoare de înrâuririle și atacurile demonice, dar și în promisiunile pe care ni le-a făcut și în judecățile Sale, în învierea morților și viața veșnică.

Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, nădăjduim răbdători în cele ce nu se văd, iar nădejdea acționează ca putere sufletească orientativă doar în această viață pământească, deoarece doar dincolo vom vedea, vom percepe direct realitățile nădăjduite aici. Noul Testament ne oferă două exemple de oameni care au păcătuit, înșelând dragostea lui Dumnezeu și care au avut o atitudine diferită în fața acestei căderi. Iuda vânzătorul s-a spânzurat, nealegând să nădăjduiască în dragostea ne­sfâr­șită a lui Dumnezeu pentru om și în infinita sa putere de iertare. Al doilea exemplu e întruchipat de Sfântul Apostol Petru: Domnul nostru îl iartă, deși acesta se lepădase de El de trei ori.

Dintre parabolele lui Iisus, cea mai elocventă, în contextul nostru, este aceea a Fiului Risipitor. Ea ne vorbește chiar de dragostea cu care ne primește la sânul Său Dumnezeu, ca un tată milostiv, iertându-ne, după ce am rătăcit amar de ani pe căile pierzării, risipindu-ne partea de avuție cu care El ne-a înzestrat. Fiindcă, așa cum știm de la prorocul Iezechiel, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.

În Sfânta Scriptură întâlnim câteva simboluri minunate ale virtuții nădejdii. Ea se arată îndeosebi ca ancoră a sufletului sau podoabă a sa. Potrivit învă­țăturii duhovnicești a Sfântului Apostol Pavel, creștinul trebuie să se înarmeze cu platoșa cre­dinței și a dragostei, iar pe cap trebuie să poarte în chip de coif nădejdea mântuirii.

„Nădejdea cea bună izvorăşte dintr-o credinţă vie”

Sfântul Isaac Sirul vorbește în scrierile sale despre „nădejdea bună”, născută din credința vie, îndreptată totdeauna spre Dumnezeu, care ignoră mulțimea grijilor lumești: „Există o nădejde în Dumnezeu, care se naște prin credință, din inimă. Aceasta este nădejdea cea bună și cu dreaptă socoteală și întru cunoștință. Și există o alta, mincinoasă, ce se naște din nelegiuire. Nădăj­duiește bine și înțelept în Domnul numai acela care nu e deloc prins de grija lucrurilor pieritoare, ci e dăruit ziua și noaptea în întregime lui Dumnezeu, neîngrijindu-se de nici un lucru lumesc pentru multa îndeletnicire cu virtuțile, și toată preocuparea lui e îndreptată spre cele dum­nezeiești și de aceea nu se îngrijește să-și pregătească mâncarea și hainele și să-și înfru­musețeze locul sălășluirii trupului și de toate celelalte. Aceasta este cu adevărat nădejdea cea adevărată și atot­înțeleaptă” (Filocalia, vol. 10, ed. cit., p. 117).

Sfântul Petru Damaschin ne învață că despătimirea, tămăduirea sufletului de păcate și patimi, provine din nădejde: „Neîmpătimirea vine din nădejde; fiindcă cel ce nădăjduiește că va dobândi în altă parte o bogăție veșnică, ușor disprețuiește pe cea din mână, chiar dacă cea vremelnică îi aduce toată odihna” (Filocalia, vol. 5, ed. cit., pp. 211-212). Neîmpătimitul este cel care „ia pururea aminte la Dumnezeu prin vedere” (Idem, p. 215), un om care a atins cel puțin stadiul duhovnicesc al iluminării, mintea sa devenind capabilă de vederea lui Dumnezeu.

Citeşte mai multe despre:   credinta