Legea românească, credinţa creştină şi dragostea de neam

Vrem noi sau nu vrem, conștienți sau mai puțin conștienți, ne naștem într-un anumit spațiu și într-un anumit timp, într-un neam, avem o genealogie, avem un „acasă”. Așa cum primim darul vieții, primim și o patrie, primim părinții, pe care tot Dumnezeu îi alege. Trăind sau murind toți suntem temelia unei patrii, mai ales cei care au plecat dincolo cu sufletul curat și care au murit din prea multă dragoste pentru neamul lor, pe care noi îi numim eroi ai neamului. De aceea eroii martiri ai neamului ne amintesc că pământul acestei patrii se sprijină pe piepturile lor.

Românitatea a izvorât prin transformarea populaţiilor amestecate ce rămăseseră în urma cuceririi şi apoi a retragerii romane de pe teritoriile vechii Dacii în aluatul care a dospit toată frământătura: credinţa creștină, credinţa apostolică. Aceasta a lucrat fără zgomot, dar intens, aprins, la închegarea unui popor creştin. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Neamurile nu s-au format prin aglomerări de inşi diferiţi în acelaşi loc pentru o viaţă comună, până ce o asemenea grupare nu şi-a cristalizat un fond sufletesc comun încărcat de o lume proprie de simţiri şi de vederi, nu a putut să dea nici o operă de cultură cu o pecete proprie, reprezentând un mod cristalizat şi limpede de a concepe lumea”. Nu ştim alt caz în care formarea poporului să fie într-atât de legată de Biserică şi afirmăm acest lucru fără nici un triumfalism, ci cu responsabilitatea moştenitorilor faţă de tradiţia bogată a părinţilor. De la început, poporul creştin al acestor locuri a dat martiri, cuvioşi şi sfinţi ierarhi. Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion, Sfinţii Cuvioşi Ioan 

Casian şi Gherman, Sfinţii Ierarhi ai Tomisului care au participat la primul Sinod Ecumenic sunt doar cele mai cunoscute repere ale unei prezenţe creştine mărturisitoare şi luminoase.
Secretul unui popor „invizibil”

Această prezenţă lucrătoare care încheagă laolaltă un neam lipsit de putere militară şi politică este singura explicaţie pentru care trece nevătămat, mai bine de o mie de ani, prin toate încercările istoriei, rămânând la fel de creştin şi, prin urmare, la fel de român. Într-adevăr, nu în organizarea politică, nu în forţa armatelor, nici în bogăţia comerţului sau a meşteşugurilor îşi găseşte poporul român seva pentru a nu fi înghiţit de vicisitudinile istorice. În Biserică, în tinda mănăstirilor, în credinţa Domnului Hristos Cel mort şi înviat, aici găsim „secretul” prin care un popor „invizibil” pentru cei care văd istoria doar în faptele de vitejie ale „celor mari” traversează o perioadă atât de lungă, păstrându-şi intacte limba, credinţa, legea strămoşească. De aceea, atunci când, prin pronia cerească, neamului i s-a rânduit să se întărească prin voievodate, de la vlădică la opincă s-a ţinut seama că „nici de la răsărit, nici de la apus, nici din munţii
pustiei nu vine ajutorul, ci Dumnezeu este judecătorul; pe unul îl smereşte şi pe altul îl înalţă” (Ps. 74, 6-7).
În logica rece a politicii şi a „interesului de stat”, nu s-ar fi putut închipui o pedagogie aparent falimentară pentru un viitor conducător de stat decât aceste învăţături. Nici un sfat tactic militar, nici o povăţuire neguţătorească, nici un şiretlic diplomatic. Peste tot, acelaşi fir roşu ca în Scripturi şi Psaltire: păstrarea credinţei este cea mai puternică armă pentru a birui atât în războaiele nevăzute, cât şi în cele văzute. De aceea Sfântul Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești, scria către fiul său Teodosie: ,,Iubitul meu fiu, de veți umbla după legea lui Dumnezeu, cu adevărat fața lui Dumnezeu veți vedea și vei birui pre toți păgânii, carii vor veni asupra ta, iar câți vor scăpa, cu mare rușine și ocară se vor înturna în țările lor. Iar de vei batjocori lucrurile lui Dumnezeu cu niscai lucruri spurcate și scârnave, să știi că va lua Dumnezeu domnia de la tine și o va da altuia, care va face voia și poruncile Lui”.

Înstrăinarea de așezămintele părintești

Aproape fiecare mare domnitor este secondat de o mare personalitate duhovnicească. Mircea cel Bătrân de Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Neagoe Basarab de Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Constantin Brâncoveanu de Sfântul Antim Ivireanul, Sfântul Ştefan cel Mare de Sfântul Daniil Sihastrul, Vasile Lupu de Sfântul Varlaam. Şi dacă domnitorii se îngrijesc de bunăstarea poporului şi de binele Bisericii, arhiereii şi marile personalităţi duhovniceşti se îngrijesc asiduu de învăţătura şi cultura creştină.
Această bogăţie nu a fost întotdeauna preţuită de cei care au fost responsabili cu conducerea României din perioada modernă. Începând cu elitele paşoptiştilor, Biserica este marginalizată şi tinerii boieri, cu studii în Apus, se ruşinează parcă de cultura părinţilor lor, de cultura duhovnicească ce a şlefuit atât amar de vreme sufletul poporului român. Are loc o înstrăinare faţă de aşezămintele părinteşti, lucru ce a fost observat cu durere de însuşi marele poet naţional Mihai Eminescu. Într-adevăr, marii oameni de cultură ai neamului, cei mai vii dintre ei, realizează că goana după modernizare este vânare de vânt, dacă se lasă la o parte credinţa şi lucrările ei, deja parte constitutivă, structurală din fiinţa neamului. Iată cum descrie poetul înstrăinarea copiilor de părinţii lor, sau înstrăinarea elitelor politice şi culturale de legea părintească: „În loc să le sărute mânile şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încât bătrânii-şi pierd cu totul călindarul. (...) Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu! Şi, cu toate acestea, ei nu fuseseră decât tocmai numai români. De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăit în ţară, nepricepând altă limbă decât cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei auzind - ţiunile şi - ţionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele, au gândit în gândul lor: «De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socoteam că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da’ ia auzi-i, că nu ştim nici măcar româneşte». Şi, în loc să ia biciul din cui să le arate care li-i popa lor, au zis: «De, dragii moşului, aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte».”

„Eu cred în Dumnezeu și atunci știu să cred și în neamul meu”

O astfel de reorientare este resimţită acut şi de alţi mari oameni de cultură, inclusiv în secolul XX, în perioada interbelică. Mircea Vulcănescu observa, cu accente mai tragice, ruptura realizată de o educaţie prea secularizată şi starea tânărului român: „dezrădăcinat, dezaxat, rupt de credinţa părinţilor lui şi din privegherea dragostei acestora şi aruncat pe drumuri, în nădejdea unei îmbunătăţiri iluzorii a stării lui materiale, ajuns să îşi dispreţuiască părinţii, să se ruşineze de ei, fără a izbuti însă să se integreze, în schimb, altundeva, plutind fără rost, lucid de goliciunea lui spirituală, în atmosfera cafenelelor, vânător al unei ratări sigure şi fără leac!” Filosoful creştin se gândea aici şi la disperarea atât de caracteristică tinerei generaţii interbelice, disperare care o împingea ori spre viaţa uşoară, de cafenea, a oraşelor, ori spre mişcările extremiste ale vremii. Acestea erau, aşadar, roadele amare ale unui sistem educaţional modernizator fără discernământ. Mircea Vulcănescu explică foarte clar: „să fim serioși… ori îți iubești neamul, și atunci înseamnă că îl iubești așa cum e… sau îl judeci pe el după criteriile spirituale ale altora, și atunci cu toată pretinsa iubire, în realitate nu-l iubești…” și conchide: „Eu cred în Dumnezeu și atunci știu să cred și în neamul meu”.
Tot el adăuga: „Există o Românie pe care trebuie s-o regăsim cu orice preț. România Românilor. România viziunii românești”.