Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Analiză Oamenii trec, catedralele rămân

Oamenii trec, catedralele rămân

Galerie foto (24) Galerie foto (24) Analiză
Data: 28 Noi, 2021

Bucureștiul a avut și are încă preoți de înaltă ținută intelectuală. Iar Biserica „Sfântul Silvestru” din Capitală nu a dus lipsă de astfel de slujitori nici în trecut, nici astăzi. Părintele Nicolae Bordașiu (1924-2018) este unul dintre aceștia. Au trecut trei ani de la mutarea sa la ­cele veșnice, dar cuvintele sale rămân valabile și astăzi. Între documentele ­rămase de la sfinția sa ­este și un material scris despre Catedrala Mântuirii ­Neamului, dar pe care nu a mai apucat să-l vadă ­tipărit. Îl publicăm acum, la împlinirea a trei ani de la sfințirea Altarului catedralei, singurul eveniment major petrecut în 2018, Anul Centenar al României.

Catedrala din Reims are 800 de ani. „Sfânta Sofia” are aproape 1.500 de ani și chiar dacă e străjuită astăzi de minarete, sensul ei creștin nu poate fi îndepărtat. Splendida frumusețe a catedralelor strălucește pe deasupra secolelor și pe deasupra milioanelor de oameni, care de-a lungul acestor secole le-au admirat sau au intrat în ele să se roage... Oamenii întregii lumi sunt moștenitorii acestor ctitorii, ai celor ce au știut să privească mai departe, în străfundul viitorului.

Conștiința că participă la clipa de nemurire

Oamenii trec, catedralele rămân și știu să vorbească; au destinația lor de a duce mesajul peste veacuri, mai departe. Această destinație e greu de înțeles de către oricine, mai ales când spiritul îi este înlănțuit de materialismul zilei și-l ține închis în cușca problemelor diurne. Atunci, nu poate depăși granița calculelor financiare imediate și a strategiilor politice cu vedere scurtă ce nu pot privi în viitor.

Astfel de judecăți, chiar cu un IQ foarte ridicat, pun întrebări simple: De ce nu au bani spitalele și trebuie pentru Catedrala Mântuirii Neamului? Cei care sunt împotrivă au o clipă satisfacția unui orgoliu propriu, că s-au opus, dar nu pricep că - prin păcat - au pierdut posibilitatea de a nu muri; cei care sunt pentru trăiesc - prin contribuția lor - conștiința că participă la clipa de nemurire, fiindcă prin catedrală vor intra în veșnicie.

Marile catedrale s-au ridicat tocmai spre a înfrunta epoci de criză

În zilele noastre, bogăția la nivelul de sus al afacerilor financiare crește, în timp ce inegalitățile cresc și, la nivelul de jos, sărăcia se accentuează. În zidurile unei catedrale se edifică însă manifestarea de solidaritate a tuturor.

Ar spune unii că sunt nebuni cei care se gândesc la catedrale în aceste vremuri. Istoria ne arată că mai toate marile catedrale s-au ridicat tocmai spre a înfrunta astfel de epoci de criză și a manifesta solidaritatea în credință a celor care cred într-o lume mai bună și mai dreaptă, în care sacrificiul de acum va fi respectat și onorat.

Fiecare catedrală își are măreția ei și fiecare duce peste veacuri un mesaj aparte de slavă lui Dumnezeu, de mulțumire sau de implorare a ajutorului divin. Unii din ctitori au avut bucuria de a vedea splendorile ctitoriei lor, alții nu, deoarece construc­țiile s-au terminat după zeci sau sute de ani. Pe toți ctitorii de catedrale îi unesc însă viziunea și curajul de a depăși clipa și de a privi mai departe și mai sus și spre mai frumos, depășind vitregiile vremii și ariditatea calculelor bănești.

Peste înălțimea catedralelor, se văd crucea, dragostea și jertfa

Pentru că peste înălțimea tuturor catedralelor se vede CRUCEA mântuitoare și dincolo de orice probleme financiare sunt biruitoare DRAGOSTEA și JERTFA. Credința este stâlpul puternic pe care se sprijină catedralele, care dau mărturie în veacuri despre concepția oamenilor care au trăit atunci, despre deciziile morale și aspirațiile societății.

Catedralele au unit - pe deasupra secolelor - generațiile între ele, pentru că adesea unii au început și s-au sfârșit, iar alții le-au continuat și, astfel, catedralele au rămas să-i unească în trans­cendență pe cei care au fost cu cei care sunt și cu cei care vor fi. Numai cei cărora credința le dă viziunea și puterea de a depăși interesele personale sau de castă pot să-și vadă viitorul în eternitate și așa, împreună cu catedralele, să intre în nemurire.

Ele - catedralele - rămân, oamenii trec, generații după gene­rații, care se unesc și se adună în vastitatea mărețelor zidiri, în casa Domnului, în casa tuturor. Ele - catedralele - sunt toate lucrate din materiale vizibile, dar toate au în ele adânca mărturisire a dragostei de Dumnezeu și a recunoștinței omenești față de Dumnezeu. Catedrala este un mod de a mărturisi și arăta totodată și importanța mărturisirii, pentru a înfrunta în veacuri valurile de adversitate față de credința în Dumnezeu și neamul tău.

Catedrala nu e o dorință, e o viață; e memoria ce se proiectează în viitor 

Cu turnuri parcă aspirate de cer, catedrala e străjuită de sfinții rugători pentru noi care mărturisesc slava lui Dumnezeu, în toată vremea în care noi nu avem vreme. Iisus Pantocrator, cu brațele întinse din înălțimea unei bolți ce amintește cerul, ocrotește neamul pentru a cărui mântuire se roagă catedrala celor vii și a celor morți. Mulțimea sfinților din catedrală mărturisește mulțimea rugătorilor pe calea spre mântuire.

Oricât ar fi de mare, este totuși atât de mică, pentru a putea cuprinde măreția cea necuprinsă a lui Dumnezeu... O catedrală e menită să înfrunte veacurile, de aceea se înalță încet și cu răbdare, ridicând cu zidurile ei mii și mii de mâini în rugăciune. Mai ales în mijlocul unei capitale atât de frământate, în care ideologiile se confruntă cu orientări individualiste sau cu acte de adversitate cu reminiscențe atee, care, în numele unui modernism rău înțeles și atât de nepotrivit sufletului și istoriei românești, uită că o Catedrală a Mântuirii Neamului nu este numai a lui Dumnezeu, ci este și o casă a credincioșilor, a oamenilor... Pe firul istoriei neamului, atâtea greutăți au fost biruite cu ajutorul lui Dumnezeu și vanitățile s-au veștejit în fața jertfei celor care au iubit neamul și dau bucuria unei trăiri continue, în care trecutul și prezentul și viitorul se întâlnesc.

Deschizând ușile veșnicei catedrale...

„Vietatea sfântă”1, care este omul, în care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos Mântuitorul nostru, a realizat comuniunea inseparabilă dintre Dumnezeu și om, în așa fel încât prin Înălțare, Iisus Hristos a rămas Dumnezeu și om și a șezut de-a dreapta Tatălui, deschizând ușile (încuiate înainte) veșnicei catedrale care este Raiul, în care neîncetat este slăvit Dumnezeu.

Câtă imaginație arhitecturală, câtă poezie și cât calcul matematic ascunde o astfel de operă, în care piatra și apa, fiorul și cuvântul, mintea și dorul se împletesc cu istoria visului neîmplinit, pentru a împlini o mărturisire a celor care au fost și a celor care sunt... Atât de frumos grăiește psalmistul (84, 11): „Fericiți cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii ­vecilor te vor lăuda”!

Pr. Bordaşiu Nicolae

 

Notă:

1 Filocalia 8, p. 221

Citeşte mai multe despre:   Catedrala Națională  -   CMN