Pandemia şi sănătatea mentală în şcoală

Cum asigurăm un climat emoțional optim în școală în această perioadă dificilă? Școala reprezintă, prin excelență, instituția care se ocupă de dezvoltarea intelectuală a elevilor, însă, pentru a-și atinge obiectivul ultim de formare de personalități adevărate, este necesar să se preocupe în egală măsură și de asigurarea unui climat de dezvoltare emoțională și relațională. Nu putem fi adulți sănătoși, împliniți și funcționali în societate fără a ne preocupa de sănătatea emoțională a elevilor și fără a-i educa în privința atingerii unei stări de bine subiective.

Cândva, demult, școala oferea totul, era adecvată cerințelor timpurilor și menta­li­tăților. Vremurile sunt de așa natură încât suntem provocați să ne actualizăm informațiile, metodele, abilitățile, pentru a fi relevanți. Sistemul de învăță­mânt în forma actuală încătu­șează spiritul uman, sau ceea ce spunea Albert Einstein: „Dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se sui într-un copac, el va trăi toată viața cu impresia că este prost“. Îndrăznesc să afirm că un copil rebel, care nu se supune, e o binecuvântare pentru lumea aceasta.

În esență, care e scopul școlii? Formarea de oameni care gândesc singuri, pregătiți pentru viață, capabili să ia cele mai bune decizii pe baza unei evaluări raționale, ființe independente, apte să-și urmărească scopurile și să relaționeze optim. În alte domenii, lucrurile evoluează uluitor de repede, sistemul de învățământ este încă în epoca glaciară, iar schimbările necesită timp și răbdare, oameni pregătiți pentru a face față mentalităților rigide, vocație și entuziasm. Metodele clasice - profesorul predă, elevul stă în bancă și asimilează, profesorul dictează, elevul scrie, evaluarea sau testarea înseamnă să reproduci cunoștințele pe care le-ai asimilat prin memorare - mă duc cu gândul la un soi de despotism modern. Un sistem care ne evidențiază greșelile cu roșu, să nu le uităm. Un sistem care ne pune ceafă în ceafă, fără interacțiune directă, fără să ne privim în ochi. Un sistem care îi premiază doar pe cei mai buni, uitând că fiecare elev are un bagaj genetic diferit, calități și aptitudini diferite. Un sistem care încurajează aproape în exclusivitate științele tari: matematica, fizica, chimia. Artă ne trebuie nouă acum? În societatea aceasta cu iz tot mai accentuat de pragmatism, parcă și emoțiile ne incomodează, sunt o extensie deranjantă a personalității. Un sistem care încurajează compe­tiția, nu cooperarea. Începând din clasele primare au loc concursuri și competiții de toate soiurile, bune… și ne-bune, cele mai multe. Cum arată școala, așa arată și țara, iar realist vorbind, avem parte de o imagine tristă, din păcate. Speranța înseamnă să credem în fiecare moment, uneori în ciuda eviden­țelor, că schimbarea este posibilă.

Nu uita: omul sfințește locul întotdeauna, tu poți face o diferență în școala în care predai!

Cum asigurăm dezvoltarea emoțională a copiilor, în școală? Creșterea se întâmplă într-un mediu de siguranță, iar pentru aceasta este necesară îndeplinirea unor nevoi psihologice esen­țiale: nevoia de conectare, nevoia de competență și nevoia de autonomie. Aceasta se nu­mește teoria autodeterminării și a fost elaborată de Deci și Richard Ryan, doi cunoscuți cercetători ai moti­vației umane. Desigur, nu ne putem erija în rolul de părinți, dar a cunoaște aceste nevoi și a facilita îndeplinirea lor ori de câte ori este posibil în spațiul de la clasă reprezintă bazele formării unei relații de cooperare și respect cu elevii. Nevoia de conectare este nevoia de a fi văzut, valorizat, iubit, apreciat, iar deseori comportamentele negative au la bază această nevoie neîndeplinită, prin urmare, elevul face orice pentru a atrage atenția. Nevoia de competență are la bază comportamentul de căutare, curiozitatea, dorința de explorare, adresarea de întrebări, toate acestea formează convingerea mă dezvolt, mă descurc, știu, pot. Dependența, răzbunarea, refuzul de a coopera ne indică nesatisfacerea acestei nevoi. Nevoia de autonomie (control) se exprimă prin dorința elevului de a lua decizii, de a controla mediul, de a face alegeri, de a decide singur anumite lucruri, iar nesatisfacerea acestei nevoi se soldează cu refuzul cooperării, deoarece nu a fost lăsat să decidă atunci când era cazul. Cum ne conectăm emoțional cu elevii? Relaționăm la nivel uman, în primul rând. Dacă dorim să avem impact în viața elevilor, este nevoie să renunțăm la aparența impenetrabilă de adulți care știu totul, au toate răspunsurile și să ne umanizăm, să ne intereseze în mod real provocările lor și starea de bine. Folosește umorul, apreciază-le gusturile (renunță la judecată!), află-le preferințele, ai curajul să te umanizezi, să vorbești despre un moment dificil prin care ai trecut, să zâmbești. Schimbarea începe când elevii văd că ne pasă în mod real de ei și starea lor de bine. Evită comparațiile deoarece scad stima de sine, iar pentru imaginea de sine în formare a pre-adoles­cenților și adolescenților reprezintă un minus în relaționarea cu ei înșiși și cu noi. Mesajul pe care ar trebui să îl transmitem este următorul: Ești unic, ești valoros!

Cu toții suntem buni la ceva, foarte buni la altceva, dar învățăm și progresăm continuu

Empatizează cu elevii atunci când refuză o cerință („Înțeleg că ți-e dificil să îndeplinești această sarcină, dar sunt aici și te ajut la fiecare pas“), când ­manifestă emoții sau sentimente („Te-a durut să fii ignorat de prietena ta, majoritatea simțim aceasta atunci când suntem ignorați“), când cere ceva ce nu poți sau nu vrei să oferi („Îmi dau seama că tu îți dorești să te muți în altă bancă, dar ce zici dacă lăsăm această mutare pentru pauză?“). Deși unele sarcini pot fi mai dificile sau neplăcute deoarece nu se află în aria lor de interes, prin comunicare empatică îi ajutăm să înțeleagă că ducem efortul în zona de minus, dar îl ajutăm să performeze în zona de plus. Întreabă, nu da comenzi, reprezintă o altă cheie spre relaționarea mai blândă cu elevii de la clasă: „Ce am agreat noi că facem?“, „Cum ai putea face astfel încât să obții o notă?“ Poți oferi alternative în limite, după ce propui două variante și astfel îl înveți pe elev puterea lui tu alegi.

Unul dintre profesorii care scriu istorie în modul în care predau și în modul în care sunt apreciați de studenți la cursuri este prof. univ. dr. Mircea Miclea. Acesta ne-a spus la cursul de psihologie cognitivă câteva fraze pe care le-am notat în agenda personală acum câțiva ani, deoarece sunt relevante pentru miza reală a școlii, dincolo de formarea intelectuală: „În școală ni se dau probleme, în viață tu trebuie să le identifici. În școală, problemele au un răspuns clar, în viață nu. În școală, problemele se rezolvă individual, în viață, majoritatea problemelor se dezvoltă prin/în inter­acțiune cu ceilalți. Contextul problemei e irelevant la școală, în viață, contextul e crucial. În școală, costul eșecului e relativ redus, în viață, costul eșecului e mare. În școală, valorile nu sunt importante, în viață da. Succesul școlar e un predictor prost pentru cât de fericiți și împliniți sunt oamenii. Succesul social nu are legătură cu premiul pe care l-ai luat la școală“.