„Prietenul meu, haina mea de sărbătoare”

Prietenia este una dintre formele iubirii. Spre deosebire de dragostea pasională (eros, în limba greacă), prietenia (philia) este o iubire calmă, neposesivă, liniștită și realistă: într‑o relație de prietenie îl iubești pe celălalt, îți iubești prietenul pentru ceea ce este el. Prietenia, cu alte cuvinte, este lipsită de reziduurile iubirii erotice: suferință, angoasă, gelozie.

O viață firească, petrecută în interiorul ordinii create de Dumnezeu, presupune să întreținem legături firești cu semenii noștri.

Una dintre aceste forme firești de interacțiune cu oamenii este prietenia. Dar ce mai înseamnă prietenia, atât ca sentiment, cât și ca relație umană, în ziua de astăzi? Într‑o eră a comunicării, nota sociologul francez Jean Baudrillard, a dispărut comuniunea dintre oameni. Dacă privim atent în jurul nostru, nu avem cum să nu îi dăm dreptate. „Comunicăm”, dar de regulă prin intermediul internetului. Tinerii din ziua de azi preferă să „comunice” prin mess sau pe facebook, să își dea like‑uri unii altora pe pagina de FB. Nu mai au deprinderea de a ieși din casă și de a întreprinde, în mediul real, ceva concret: un joc, o expediție. Atunci când, în sfârșit, se întâlnesc față către față, își scot din buzunar telefonul mobil și… reintră, fiecare în parte, pe rețelele de socializare.

În cenușia noastră viață urbană mai întâlnim, adesea, o situație. Ți‑ai dat întâlnire cu un vechi prieten pe care nu l‑ai mai văzut de multă vreme. V‑ați așezat undeva și ați început să depănați amintiri comune sau ați început să vă povestiți, unul altuia, ce s‑a mai întâmplat inedit și semnificativ de la ultima întâlnire până în prezent. La un moment dat, unuia îi sună telefonul. Telefonul reprezintă o urgență. Răspunde el sau răspunzi tu și din acel moment acea întâlnire prietenească și‑a pierdut rostul: fie convorbirea telefonică nu se mai sfârșește, fie încep noi apeluri telefonice, care necesită, toate, un răspuns urgent.

Tirania mediului virtual și tehnologizarea excesivă a vieții au produs mutații semnificative în relațiile interumane, afectând, printre alte sentimente firești, și prietenia.

De aceea, consider că o rememorare a înțelesurilor ei străvechi ne‑ar putea ajuta să reîn­vățăm să o prețuim la adevărata ei valoare și, mai ales, să o cultivăm.

Înțelepciunea antică despre prietenie

În dialogul Lysis, Platon - prin intermediul personajului Socrate - demonstrează că prietenia este o relație de reciprocitate între doi oameni egali și care se percep unul pe celălalt ca egali. Prietenia necesită egalitate, presupune să îl vezi pe celălalt ca situân­du‑se la același nivel cu tine. Acest raport de egalitate a fost surprins, înaintea lui Socrate, de Pitagora: „Prietenia este o egalitate făcută din armonie”.

Ucenicul lui Platon, Aristotel, a consacrat, la rândul său, pagini memorabile prieteniei. În tratatul său de etică - Etica nicomahică -, el scrie că prietenia este nici mai mult, nici mai puțin decât condiția fericirii și un refugiu împotriva nefericirii. În opinia sa, prietenia este „de dorit prin ea însăși” și constă mai degrabă în a iubi decât în a fi iubit. Prin urmare, prietenia este un impuls altruist al inimii, lipsit de orice urmă de egoism sau interes. Prietenia, scrie Stagiritul, este mai bună chiar decât dreptatea, incluzând‑o în sine, prietenia fiind o culme a ei. Prietenia se află la mijloc între absența aproapelui și contopirea cu el, putând fi definită ca fidelitate față de celălalt, comuniune cu el.

În perfect acord cu opinia despre prietenie, pe care Platon o formulează în dialogul Lysis, Aristotel consideră că prietenia nu poate exista în absența unei relații de egalitate între doi oameni, egalitate care fie precede prietenia, fie este instaurată de ea. O relație de subordonare sau de supraordonare, de superioritate față de celălalt este contrară prieteniei.

„Iubirea este virtutea prietenilor”

Ar fi un truism să spunem că prietenia are ca fundament sinceritatea, dar o prietenie cu ascunzișuri, cu lumini și umbre încetează a mai fi o prietenie adevărată. Sinceritatea presupune, la rândul ei, încrederea în celălalt. Cum să nu fie desconsiderată prietenia într‑o eră a suspiciunii, ca aceasta pe care o trăim noi?

Dacă vom lua în mână o istorie a filosofiei antice, vom descoperi acolo că discipolii lui Epicur cultivau între ei prietenia, mărturisindu‑și greșelile săvâr­șite unii față de alții, dojenin­du‑se, dar și bucurându‑se de sentimentul încrederii reciproce.

Aristotel demonstrează că nu putem fi prietenii tuturor și că nu putem avea un număr foarte mare de prieteni. Prietenia este selectivă și are o arie restrânsă. Nu te poți împrieteni cu cineva care are o altă viziune despre lume, alte valori care îi coordonează acțiunile, alte scopuri de atins. Iar cei care satisfac aceste con­diții indispensabile pentru o prietenie reală sunt puțini.

Deși prietenia are ca resort intim dorința afectivă, pasiunea, în forma ei cea mai înaltă, ea este o virtute, în toată puterea cuvântului: „Iubirea este virtutea prietenilor”, scrie Aristotel. El ne oferă mai multe exemple de iubire care presupune prietenia: „Bucuria pe care mamele o resimt pentru că își iubesc copiii”; iubirea dintre soț și soție, o relație în care „amândoi își pun bucuria în beneficiul celuilalt”; iubirea părintelui pentru copil; iubirea fraților, unul pentru celălalt; iubirea filială.

Prietenul, podoabă de mare preț

Unul dintre cele mai frumoase elogii aduse prieteniei îl întâlnim în „Epopeea lui Ghil­gameș”. Ghilgameş şi Enkidu pleacă să îl înfrunte pe Humbaba, monstrul din Pădurea Cedrilor. Iar când Enkidu moare, Ghilgameş compune cel mai grandios necrolog pe care cineva l‑a spus vreodată despre prietenul său. Îl plânge pe Enkidu şi se plânge, mai ales, pe sine pentru că, fără Enkidu, Ghilgameş a rămas om doar pe jumătate: „Ascultaţi‑mă, oamenilor (şi plecaţi‑vă urechea) către mine!/ Pentru Enkidu, (prietenul) meu, plâng eu,/ Gemând cu amar, ca o femeie bocitoare./ El era securea de la umărul meu, siguranţa mâinii mele,/ Cuţitul de la cingătoarea mea, (scutul) din faţa mea,/ Haina mea de sărbătoare, podoaba mea de preţ/ - Un (demon) rău s‑a sculat şi mi l‑a răpit!”

Prietenia este o treaptă în devenirea noastră interioară. O treaptă care precede forma supremă de dragoste: dragostea universală și dezinteresată pentru toți oamenii - pentru prieteni, dar și pentru dușmani, pentru cei de aproape, dar și pentru cei de departe. O dragoste universală, dar manifestată întotdeauna față de omul concret, în carne și oase, care ne stă în față. Sta­rețul Zosima - alter‑ego literar al starețului Ambrozie de la Optina - o îndemna pe moșie­reasa Hohlakova, care îi mărturisise că îi este atât de dragă umanita­tea, să iubească oamenii concreți din proximitatea ei: „Străduiți‑vă să iubiți pe cei din preajma dumneavoastră, să‑i iubiți din toată inima și neprecupețit”.

Iubirea agapică (agapè, în limba greacă, cuvânt provenit de la verbul agapan - a iubi, a primi cu bucurie, a îndrăgi) este o dragoste activă, cu un profund conținut etic.

Este dragostea jertfelnică, trăită la cele mai înalte cote ale ființei, dragostea sfinților; aceea care îl îndemna pe Sfântul Siluan Athonitul să se roage pentru lumea întreagă și pentru întregul Adam.

Este acea dragoste la care ne cheamă Mântuitorul: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți‑le și voi asemenea” (Luca 6, 31).