Războaiele, o realitate pentru lumea veche și nouă

Din păcate, de când există comunități umane cât de cât organizate, există și războaie. Cel mai vechi despre care omenirea are detalii este Războiul Troian, desfășurat cândva prin secolele al XIII-lea - al XII-lea, înainte de Hristos și extins pe zece ani. De-atunci, conflictele armate nu s-au oprit niciodată pe parcursul celor peste trei milenii trecute. Oamenii s-au luptat între ei în mod violent pentru aproape orice, motivând de toate, invocând cele mai variate cauze ori pretexte: iubirea (dragostea lui Paris pentru Elena din Troia), deținerea hegemoniei în lumea grecească (Războiul Peloponeziac), familia (Războiul celor Două Roze), moștenirea dinastică a tronului Angliei (Războiul de 100 de Ani), religia și confesiunea, democrația, libertatea națională și națiunea, emanciparea de sub dominații străine, revanșa față de înfrângerile suferite.

Războaiele s-au purtat în numele unor idei, principii, precepte, valori dintre cele mai variate, unele chiar năstrușnice. Privindu-le la modul superficial, mulți „analiști” au ajuns să condamne nu asemenea desfășurări de forțe în sine și nici pe declanșatorii lor reali, ci „principiile” invocate drept motive, adică națiunile, religia și credințele religioase (bisericile), monarhia sau chiar democrația. Căderea în asemenea capcane este ușor de făcut, fiindcă propaganda de război s-a tot rafinat de-a lungul timpului. Dar, la o privire atentă, se vede că mai toate războaiele au la bază setea de putere, de dominare, de supunere a altora și că ele nu sunt declanșate nici de popoare, nici de națiuni, nici de adepții democrației, emancipării și libertății, ci de elitele conducătoare, de factorii politici și militari, care afirmă că acționează în numele principiilor enunțate mai sus. Altfel spus, nu sunt de vină pentru războaie iubirea, familia, poporul, națiunea, religia, democrația sau libertatea, ci aceia (de regulă, puțini la număr) care pun mâna pe putere și o exercită împotriva celor guvernați de ei. Ei declanșează războaiele, dar nu luptă efectiv pe câmpurile de ­bătălie.

Practic, nu există pe lumea aceasta popor care să nu fi participat vreodată la conflicte armate

Românii și România sunt parti­cipanți (cu voie ori fără voie) sau protagoniști în războaie încă de la începutul existenței lor ca popor, adică de pe timpul voievodului Gelu (circa 900, după Hristos). Nu degeaba se spune că, în trecut, românul trebuia să fie permanent cu o mână pe plug și cu cealaltă pe spadă. Asta nu înseamnă că românii au avut vocația conflictelor, că au dezlăn­țuit războaie, că au atacat state și popoare ca să-și extindă țara (țările) și puterea cu orice preț. Ba chiar s-a scris, mai ales în ultimele decenii, că românii au fost, în general, lași, aplicând prea des proverbul „capul plecat sabia nu-l taie”. Până la urmă, cum se întâmplă adesea în viață, adevărul este undeva la mijloc. Și românii, ca mai toate popoarele, ca să poată supraviețui, au alternat rezis­tența (lupta) și concilierea (supunerea cu salvarea ființei statale). Existența noastră a putut continua datorită compromisurilor istețe și luptelor bine dozate sau, în limbaj diplomatic, datorită alternării potrivite a concilierii cu rezistența (Florin Constantiniu), adică a tratativelor cu luptele efective. Cine crede că am răbdat des și mult jugul stăpânilor străini nu știe sau nu vrea să știe istoria românilor. Am răbdat când nu am avut ce să facem, așa cum au făcut și alții. Când ne-au cerut turcii prima oară tribut nu am plătit nimic, sperând în îndreptarea lucrurilor în numele Crucii. Biserica ne-a fost mereu reazem și scut. Când presiunile au crescut, am dat o sumă modică în chip de răscumpărare a păcii, dar apoi nu am mai plătit și ne-am revoltat. Revolta nu putea dura la nesfârșit, căci forțele otomane ne copleșeau, ne potopeau, ne jefuiau, ne înfrângeau. Nu se mai puteau lucra ogoarele, riscau să nu se mai primenească nici câmpurile și, fără arat, semănat, prășit și cules, nu ne mai puteam câștiga pâinea noastră cea de toate zilele. Amenințați de spectrul întreruperii ciclului vieții, boierii se duceau cu jalba la domn, îl somau să oprească lupta și să ceară pace, înainte de înfrângerea evidentă, plătind tributul și punând oarecare condiții. Condițiile vizau conservarea autonomiei țării, a domniei creștine și pământene, a instituțiilor statului, a Bisericii, adică a tuturor rânduielilor din veac. Turcul, de regulă, accepta, fiindcă era mai avantajat de câștigarea pașnică a unor avantaje pe seama „ghiaurilor valahi”. După o vreme, padișahul, vizirii, pașalele de la Dunăre, din raiale și din vilaietele vecine se obrăzniceau, creșteau pretențiile, atacau mișelește, cereau tribut mărit etc. Atunci, tot boierii (dacă nu era vreun domn cu personalitate și inițiativă) îl capacitau pe voievod să pornească lupta și să nu se lase călcat în picioare. De exemplu, puțină lume știe că nepotul lui Ștefan cel Mare, Ștefan al V-lea - poreclit Lăcustă (1538-1540) și prezentat de unii cronicari grăbiți drept „păpușă turcească” - a pornit răscoala de eliberare a Tighinei (pierdută de Petru Rareș, la finele primei sale domnii) în colaborare cu boierii Țării Moldovei, gândind și acțio­nând la unison. Și tot așa, cu revolte și cu păci, cu răzvrătiri și cu acorduri inegale (ca de la stăpân la supus), ne-am construit viața de grup. Erau vremuri de tică­loșire a țării, de lupte interne între partidele boierești, dar nu într-atâta încât să fie sacrificată țara intereselor personale ori străine. Și așa, alternând lupta (rezis­tența) cu înțelegerea (concilierea), românii au rezistat și au existat (uneori la limita supraviețuirii), fără victorii zdrobitoare și memorabile, dar și fără trădări capitale și umilințe iremediabile pentru țară. După fiecare confruntare armată în care mureau oameni - fie că era vorba de victorie ori de înfrângere - românii aduceau, prin domnii lor și prin mitropoliții țării, prinos Celui de Sus, ridicând lăcașuri de rugăciune, cuvioase și cuminți, smerite și împodobite cu scene din Biblie.

Alianțele militare făcute de români în modernitate

Ajungând în timpurile moderne, s-a mai spus că românii și-au trădat aliații la vreme de restriște și că nu se putea avea încredere în ei. Este o interpretare simplistă și tendențioasă. Puține popoare au simțul sinuciderii și nici nu se cuvine să aibă un asemenea simț. Conducerea României (mai exact, regele Carol I) a decis în 1883, în secret, alierea țării cu Germania, Austro-Ungaria și Italia. Când a devenit evident că majoritatea românilor vedeau în alt spirit interesul național, același rege s-a văzut silit să declare neutralitatea (1914). Un alt rege (Ferdinand I), în 1916, a alăturat țara Antantei, spre a ne conduce la Marea Unire. Când Rusia ne-a lăsat de izbeliște, în mâinile inamicului, România a încheiat pace separată (1917), neratificată niciodată de Parlament, pentru ca ulterior țara să revină alături de Franța și Anglia. În Al Doilea Război Mondial, Guvernul Antonescu, amenințat cu agresiunea armată, a adus România în alianța cu Germania, iar în august 1944, cu aproape un an îna­inte de prăbușirea definitivă a Puterilor Centrale, România (prin concursul Casei Regale) s-a alăturat Națiunilor Unite. Privite la modul superficial, toate aceste meandre par trădări. Numai că nu este chiar așa. Onoarea cavalerească este un atribut al cavalerilor medievali și a rămas îngropată în colbul cronicilor. De la Renaștere încoace a început să prevaleze interesul național, iar schimbarea alianțelor a ajuns să fie, în ciuda jurămintelor, acordurilor, tratatelor solemne, la ordinea zilei. Să luăm un exemplu tot din secolul trecut: la 23 august 1939, Stalin (URSS) a încheiat un tratat secret de alianță cu Hitler (Germania), prin care cele două mari puteri își jurau fidelitate veșnică și își împărțeau Europa; la 22 iunie 1941, Hitler ordona operațiunea „Barbarossa”, adică ataca URSS. Un exemplu recent este legat de momentul actual: în repetate rânduri, Vladimir Putin a declarat că nu va avea loc un atac al Federației Ruse contra Ucrainei, pentru ca, peste câteva zile, atacul să devină în toată puterea cuvântului adevărat război. Și așa, se găsesc în istorie sute de exemple de „răzgândiri” ale statelor pe arena internațională, de schimbări ale loialităților, de cârmiri bruște. Atunci când aceste acte sunt opera marilor puteri, ele se cheamă, în limbajul unei anumite propagande, „replieri de forțe”, „adaptări la situație”, „respectarea interesului național”. Dar când este vorba despre state mici, „fără istorie”, considerate doar pioni pe tabla de șah a istoriei, atunci comportamentele în funcție de împrejurări și de interese sunt catalogate drept „trădări”.

Cu toate acestea, cauzele drepte ies de cele mai multe ori la lumină. Este adevărat că învingătorii stabilesc regulile păcii și că ei dobândesc gloria victoriei. Numai că gloriile bazate pe ucideri și crime sunt efemere, pentru că viața nu este dată de oameni, ca să poată fi luată de ei. Adevărații eroi nu sunt cei impuși prin spectrul morții, ci aceia care închină imnuri de mărire vieții, păcii, credinței. „Un om față de alt om este lucru sfânt” (Seneca). Românii, cu toată lipsa de fast și de strălucire a istoriei lor tăcute, cu toate că adesea nu au viețuit, ci au supraviețuit, există încă în lume, mai ales la Dunăre, la Carpați și la Nistru. Viața lor este amenințată din nou de criza războinică și de alte crize, dar încrederea în forța națiunii și a credinței naște speranță.