Sfaturi pentru călăuzirea creștinului spre Hristos

Starețul Nikon Vorobiov a fost un suflet ales, însetat să descopere adevărul și să dea un sens vieții. Într-o societate dominată de plăcere, de tendința de autoafirmare, de grija pentru trup, starețul Nikon ne este un autentic reper creștin-ortodox, de la care putem învăța virtutea smereniei, a prihănirii de sine și pășirea neabătută pe calea spre Hristos.

Nicolae Vorobiov s-a născut în 1894 în satul Mikșino din gubernia Tver. Era cel de-al doilea copil din cei șase, în familia unor țărani muncitori și plini de dragoste pentru Dumnezeu. Micul Nicolae făcea ascultare de cei mai înaintați în vârstă, iar bunătatea sa sufletească și mila le manifesta față de toate ființele suferinde.

Într-o bună zi, în casa pă­rin­ților săi a poposit „Vanka-mititelu”, un fericit nebun pentru Hristos. Vanka s-a apropiat, pe nepusă masă, de Nicolae - care se juca cu frații săi -, a arătat cu degetul spre el și a început să spună: „Acesta este călugăr, călugăr!”. Nicolae era foarte atras de învățătură. Tatăl său l-a înscris la școala reală din orașul Vîșnii Volociok. S-a făcut remarcat mai ales la matematică și la literatură - scria compuneri impresionante prin stil.

După încheierea școlii generale, Nicolae și-a urmat chemarea pentru studiu, dar fiindcă era sărac, când se terminau orele de școală, le preda colegilor săi mai înstăriți, ajutându-i la teme, pentru o sumă infimă. Când se sfâr­șeau orele de meditații, pleca repede spre odaia unde stătea cu chi­rie și începea degrabă să-și facă temele pentru a doua zi. Pe toată durata școlii, lipsurile felurite, frigul și foamea au fost în­soțitorii nedezlipiți ai lui Nicolae.

Râvna de a cunoaște cât mai mult l-a împins pe Nicolae spre domeniul științelor empirice. O vreme a crezut că aici va găsi răspunsul la întrebările care-l frământau. Ajungând în cursul superior al școlii reale, Nicolae a înțeles că științele empirice nu vor putea să îi răspundă niciodată la întrebarea sa capitală: Care este sensul vieții omului? Tânărul avid de cunoaștere nu s-a dat bătut: s-a orientat spre istoria filosofiei. Nopți îndelungate Nicolae a citit, la lumina pâlpâitoare a lumânării, cărțile celor mai vestiți filosofi. În paralel, i-a citit și pe marii literați ai lumii. Nicolae nădăjduia să descopere în filosofie și literatură răspunsul la întrebarea sa: De ce trăim? Cum trebuie să viețuim?

În amurgul vieții, amintin­du-și de căutările înfrigurate ale tinereții, starețul va concluziona: „Studiul filosofiei mi-a arătat: fiecare filosof considera că a găsit adevărul. Dar cât de mulți au fost ei, filosofii? Pe când adevărul e unul singur. Și sufletul năzuia spre altceva. Filosofia este un surogat, ca și cum în loc de pâine i-ai da omului să mănânce cauciuc. Poți să rozi cauciucul, dar oare o să fii sătul? Am înțeles că filosofia, la fel ca știința, nu oferă nimic despre Dumnezeu, despre viața viitoare - și a devenit absolut limpede concluzia că trebuie să recurg la religie”.

Dar psihologia? - se poate întreba cititorul acestui articol. Cuviosul Nikon răspunde: „Am văzut: psihologia nu studiază deloc omul, ci «pielea» - viteza proceselor, per­cep­ții, memoria... O asemenea aiureală, încât și asta m-a dezgustat”. La sfârșitul primului an de studiu, Nikon va abandona cursurile Institutului de Psihoneurologie din Petrograd.

Mintea a început să-i fie asaltată de gânduri de sinucidere. Amintindu-și de credința care îi lumina sufletul în copilărie, a început să se întrebe: „Dar dacă, într-adevăr, Dumnezeu există? Ar trebui să se descopere, nu?”. Nicolae a strigat din adâncul sufletului său: „Doamne, dacă exiști, descoperă-Te mie! Te caut nu pentru scopuri pământești, interesate. De un singur lucru am nevoie: exiști sau nu?”. Dumnezeu, Iubirea absolută i-a răspuns cât ai clipi: „E imposibil de redat - povestea starețul peste mulţi ani - acea lucrare a harului care convinge de existența lui Dumnezeu cu o forță și o evi­dență care nu lasă în om nici cea mai mică îndoială. Domnul Se descoperă așa cum, să zicem, după un nor întunecat răsare deodată soarele: nu te mai îndo­iești, nu stai pe gânduri: «Soarele să fie, ori a aprins cineva un felinar?» Așa mi S-a descoperit Domnul, că am căzut la pământ, zicând: «Doamne, slavă Ție, Îți mulțumesc! Dăruiește-mi să-Ți slujesc toată viața mea! Toate necazurile, toate suferințele de pe pământ nu au decât să se abată asupra mea: dăruiește-mi să trec prin toate, numai să nu cad de la Tine, să nu mă lipsesc de Tine!»”.

Slujbele bisericii au hrănit sămânța credinței, ascunsă adânc în inima tânărului Nicolae. Povestea aşa: „Și înainte mergeam, că și acasă mă obligau, și în gimnaziu ne duceau la biserică, dar ce făceam atunci? Stăteam ca stâlpul, nu mă interesa, mă gândeam la ale mele și atât. Atunci când, după ce m-am întors la Dumnezeu, mi s-a deschis puțin inima, în biserică mai întâi de toate mi-am amintit predania despre solii cneazului Vladimir, care atunci când au intrat în biserica grecească nu știau unde se află - în cer sau pe pământ. Iată primul sentiment pe care l-am avut în biserică după starea aceea pe care am trăit-o: în biserică omul nu este pe pământ. Biserica nu este pământ, ci o bucățică de cer. Cât m-am bucurat să aud: «Doamne miluiește!». Cuvintele acestea aveau un efect de necrezut asupra inimii: toată slujba, continua pomenire a numelui lui Dumnezeu în diferite forme, cântările, lecturile stârneau încântarea, bucuria, săturau...”.

În anul 1917, Nicolae intră la Academia Teologică din Moscova. Abandonează, după numai un an, cursurile și se retrage la Sosnovițî, unde va preda, la școala din localitate, matematica. Spre sfârșitul vieții își amintea: „Și acolo (la Sosnovițî) trăiam în nevoință: mâncam o bucată de pâine, o farfurie de ciorbă de post. Pe atunci aproape că nu erau cartofi. Și în condițiile acestei vieți de adevărată nevoință, ca să spun așa (…) eram toată ziua în rugăciune - în rugăciune eram, și în postire. Și uite că atunci am înțeles eu viața duhovnicească, starea lăuntrică: Domnul mi-a descoperit lucrarea rugăciunii în inimă. Mă gândeam că Domnul mă va rândui și în continuare într-un sat, în vreo căsuță dărăpănată, unde să pot continua acest fel de viață. Aveam pâine uite atât, jumătate de palmă, îmi ajungea, 5 cartofi (mă obișnuisem deja) - și gata. Domnul n-a rânduit așa. De ce, oare? Păi, eu înțeleg de ce. Fiindcă în adâncul cel mai adânc al sufletului creștea părerea de sine: «Uite, eu duc viață de nevoință, înțeleg deja rugăciunea inimii». Or, ce înțelegeam eu din rugăciunea inimii? A miliarda parte din ceea ce trăiau Sfinții Părinți. (…) Și în locul unei astfel de retrageri și însingurări Domnul a rânduit să nimeresc drept în mijlocul lumii, unde-i mai mare deșertăciunea și agi­tația, ca să înțeleg că sunt un nimeni, și să cad la Domnul, și să zic: «Doamne, Doamne, ce sunt eu? Numai Tu ești Mântuitorul nostru!» Am cunoscut că Domnul rânduiește așa fiindcă omul are nevoie să se smerească. Vi se pare că este limpede? Se dovedește însă că pentru om nu este chiar limpede: după aceea am primit chipul monahal, am fost în lagăr, m-am întors, și tot am adus cu mine înalta părere de sine”.

Pe 23 martie 1931 este tuns în monahism. Primește un nou nume: Nikon. Peste două zile este hirotonit ierodiacon, iar la data de 26 decembrie 1932, chiar în a doua zi a Nașterii Domnului, este hirotonit ieromonah. Peste doar un an, la aceeași dată, starețul Nikon este arestat de regimul bolșevic și surghiunit, vreme de cinci ani, într-unul din lagărele Siberiei. Redevine liber în anul 1937.

După eliberare, părintele Nikon s-a stabilit la Vîșnii Volociok, asumându-și rolul de ajutor al unui doctor. Între 1944 și 1948, starețul Nikon slujește ca preot paroh în mai multe orașe: Kozelsk, Belev, Efremov, Smolensk. Viaţa sa ascetică, predicile sale insuflate de Duhul Sfânt atrăgeau, magnetic, sufletele. În 1948, este trimis să slujească în orașul Gjatsk, unde va avea multe de pătimit din pricina oamenilor răi, lipsiți de evlavie. Le povestea ucenicilor săi, spre sfârșitul vieții: „M-au trimis în surghiun. (…) Dar această deșertă­ciune mi-a dat putința să văd că prin noi înșine nu putem face vreun lucru bun”.

Starețul Nikon - schiță de portret

Cuviosul Nikon disprețuia luxul, dar și confortul care alungă trezvia din sufletul creștinului nevoitor. Întregul avut al sta­rețului erau o rasă veche - primită de la un ieromonah de la Optina -, o dulamă ponosită, o rasă de vară cu două, trei dulame și vreo trei tacâmuri de aluminiu. Nu pierdea niciodată timpul - se ruga, slujea în sfânta biserică, se punea în slujba aproapelui, muncea sau citea. Iubea scrierile Sfinților Părinți. Avea un program de viață spartan: adormea în fiecare noapte la ora 12:00 și se trezea dimineața la 6:00. Dacă nu trebuia să slujească în biserică, până la ora mesei de dimineață - pe care nu o lua mai devreme de ora 9:00 - se ruga. Dedica rugăciunii multe ore, pe parcursul întregii zile. Deși anii de lipsuri extreme, îndurați în timpul deportării în Siberia, îi șubreziseră grav sănătatea (avea inima bolnavă și suferea de reumatism), nu suporta să fie slujit de altcineva. Își făcea singur curat și se dedica, în ciuda bolilor și bătrâneții, muncii fizice, până la epuizare: sădea și îngrijea pomi fructiferi și arbuști, săpa pământul, crăpa lemne, repara sau construia biserici.

În anul 1956, Cuviosul Nikon Vorobiov a fost înălțat la treapta de egumen. În iarna dintre 1962 și 1963 bolile i s-au agravat. I-au fost cumpărate încălțări ca să fie îngropat în ele. Le-a probat cu un zâmbet vesel: «Uite că-s bune!». I s-a făcut acoperământ pentru sicriu. S-a uitat la el și a găsit o greșeală în înscrisul de pe el. A văzut cum i se aduce sicriul și a fost mulțumit că totul e gata. La data de 7 septembrie, Cuviosul Nikon a părăsit lumea stricăcioasă, pășind în Lumina lină a lui Hristos.