Singura sursă de putere este poporul. Să ştie orice conducător

Prezentarea acțiunilor elitelor în secolul al XIX-lea este esențială pentru a înțelege modul în care am reuşit să contăm în istorie ca popor. Date fiind limitele întinderii acestui demers, în cele ce urmează va fi înfățișată poziția unui singur lider al mișcării revoluționare, respectiv Nicolae Bălcescu, apreciat însă ca fiind unul emblematic.

Aprecierea personalităţii lui Bălcescu vine din partea lui Ion Ghica - de asemenea, un conducător important al revoluției -, care, într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, nota că „viața lui Nicu Bălcescu se înfășura și se împletea cu viața mai tuturor oamenilor cari au jucat un rol în țara noastră de la 1841 până la 1853, anul în care el a părăsit lumea, lăsând un gol mare între noi”. Corespondența bogată a lui Bălcescu reprezintă, poate, sursa fundamentală pentru înțelegerea activității sale.

Sunt, în esență, două aspecte fundamentale care trebuie reținute din corespondența lui Bălcescu și care sunt reprezentative pentru întreaga sa activitate. În primul rând, trebuie remarcată grija sa, în calitate de secretar al Guvernu­lui, de a atrage în permanență aten­ția acestuia cu privire la im­portanța care trebuie acordată țăranilor. În acest sens, într-o scrisoare din 22 iunie, adresată lui A. G. Golescu, el ceartă Guvernul pentru faptul că nu au fost onorate promisiunile date acestora, în principal cele privind reforma agrară. Susținerea sa pentru aplicarea imediată a împroprietăririi țăra­nilor (prin decret al Guvernului pro­vizoriu) a fost văzută ca fiind expresia unui radicalism; cu toate acestea, ea nu indică decât faptul că Bălcescu a înțeles cel mai bine că doar solidaritatea conducătorilor față de clasa socială cea mai numeroasă, cea țărănească, poate asi­gura șansa poporului român de a-și impune voința. Tocmai de aceea, în aceeași scrisoare, el dă sfaturi concrete cu privire la transmiterea mesajului revoluției în rândul poporului: instruirea profesorilor de la sate ca agenți de propagandă și înființarea unor adunări de câte trei oameni din sate pentru a susține la nevoie revoluția. Într-o scrisoare adresată lui Christian Tell, de la sfârșitul lui august 1848, când pericolul unei intervenții străine devenea pe zi ce trecea iminent, Bălcescu îndemna în chip ferm: „Agitați mereu poporul prin comisari, p-afară, și prin tinerime, în oraș“. Și îndemnul lui a avut efect. Trebuie spus că Guvernul și-a intensificat aceste acțiuni de propagandă, în special după înfrângerea forțelor contrarevoluționare interne. Îm­bu­nătățirea situației revoluției ca urmare a acestui fapt este constatată de Bălcescu în scrisori ulterioare - cum este cea din 18 iulie, adresată lui Ghica.

„Nu faceți poezie și sentimentalism, ci dreptate strașnică!”

În al doilea rând, Bălcescu sancțio­nează, de mai multe ori, greșelile făcute de Guvern cu privire la modul în care înțelegea acesta să conducă țara. Faptul că el se afla pe o poziție diferită față de majoritatea membrilor acestuia cu privire la înfăptuirea reformei agrare nu ar putea conduce la concluzia că ar fi fost subiectiv criticismul său. Nemulțumirile sale exprimate sunt cât se poate de temeinice. Astfel, în scrisoarea din 22 iunie, el critică faptul că nu există o acțiune mai hotărâtă îndreptată împotriva reacționarilor (mesajul său se rezumă astfel: „Nu faceți poezie și sentimentalism, ci dreptate strașnică”); că există o lipsă de atenție cu privire la hârtiile care sunt emise de Guvern (într-o scrisoare din 25 iunie adresată tot lui A. G. Golescu, Bălcescu este nemulțumit pentru că „am văzut eri o poruncă către locuitorii săteni, în care sunt și eu iscălit, cu toate că nu eram în București când s-a făcut”); că, în general, administrarea țării este una haotică (lipsa unui regulament pentru garda națională și cea mobilă). Pe plan extern, el reproșează, în scrisoarea din 5 august adresată aceluiași Golescu, slăbiciunea conducătorilor, faptul că aceștia cedează pretențiilor Porții chiar în lipsa unor presiuni. În scrisoarea din 25 iunie, el subliniază clar care este pericolul lipsei unei guvernări destoinice: „Lucrați iute și cu energie că vă pierdeți și pe voi și țara”.

Ceea ce este fundamental este faptul că Bălcescu nu s-a limitat la a formula critici; el a fost permanent preocupat să propună măsuri concrete și adecvate de administrare a țării. Principala lui preocupare, devenită obsesivă, a fost pregătirea apărării militare a țării. În acest sens, în aceeași scrisoare din 25 iunie, întărind necesitatea de „a organiza o rezistență“, Bălcescu sfătuiește Guvernul ca de urgență să procedeze la procurarea de arme, instruirea administrației din teritoriu cu privire la situația unei invazii, realizarea unui plan de organizare a retragerii în munți, precum și constituirea din timp a unei rezerve de provizii alimentare, necesare în cazul unei astfel de retrageri. Insistențele sale nu erau inutile și, cu toate acestea, nu au fost ascultate: în scrisoarea către Ghica din 16 iulie, el observa că „armie n-avem deloc. (…) Oștirea neregulată, cu care am însărcinat pe Magheru, nu e încă formată”. În aceeași măsură în care a sus­ținut necesitarea organizării militare, Bălcescu a pus accent și pe importanța unor acțiuni diplomatice mai hotărâte. Dovedind o înțe­legere foarte bună a raporturilor dintre Rusia și Poarta otomană, Bălcescu afirmă că „numai un langaj mai statornic din partea d-stră [a Guvernului] va birui pe turci, căci nici ei nu vor a se bate și a-și vărsa sângele pentru plăcerea rușilor, pe care îi urăsc mai mult decât noi“. Ceea ce subliniază în mai multe rânduri liderul pașoptist este că reprezentarea țării în raporturile cu străinii trebuie făcută de pe o poziție demnă; aceasta este singura șansă de a impune respectul acestora, în special al celor două țări ostile reacționare.

Poporul susţine conducătorii atunci când aceştia luptă pentru binele lui

Toate faptele istorice prezentate, deși sumar expuse, scot în evidență un lucru foarte important: în condiții politice, sociale și economice deosebit de vitrege, națiu­nea română a reușit, fie și numai pentru o perioadă scurtă, să-și obțină și să-și exercite libertatea prin forța sa proprie, care nu a fost alta decât conlucrarea dintre popor și conducătorii săi. În lumina evenimentelor înfățișate, aceasta a fost posibilă în condițiile în care fiecare dintre cele două părți a dovedit anumite calități.

În ce privește poporul, trebuie remarcat că acesta, în primul rând, a știut să-și recunoască și să-și susțină conducătorii adevărați, adică aceia care chiar îi doreau binele și erau dispuși să lupte pentru el. Mobilizarea populară masivă, care s-a manifestat încă din primele zile ale revoluției, este cea mai bună dovadă în acest sens. Totodată, un alt fapt istoric este deosebit de sugestiv cu privire la acest aspect: înțelegând că izbucnirea revoluției este iminentă, domnitorul Bibescu a încercat să o oprească prin atragerea de partea regimului regulamentar a țără­nimii, sens în care a adresat acesteia o proclamație prin care îi oferea promisiuni vagi de îmbună­tățire a situației sale, cerându-i în schimb să apere ordinea regulamentară în fața mișcării revoluțio­nare (Apostol Stan, Revoluția de la 1848 în Țara Românească. Boieri și Țărani, 1998, pp. 106, 107). După cum se știe bine, țărănimea s-a poziționat, desigur, de partea acestei mișcări.

„Cine-a îndrăgi străinii, mânca-i-ar inima cânii...”

Dar refuzul ei de a da curs invitației domnului poate avea următoarea semnificație: aceasta a înțeles că nici un bine nu poate veni cu adevărat de la niște conducători care, în mod fățiș sau în ascuns, sunt reprezentanții unui regim care este exponent al intereselor străine, astfel cum era și regimul regulamentar, impus de Rusia pentru a domina Principatele extracarpatice. În al doilea rând, poporul și-a urmat conducătorii în permanență, în toate momentele grele. A fost alături de ei chiar dacă aceștia nu i-au satisfăcut interesele după cum își dorea. În acest sens, trebuie amintit că, în ciuda importanței covârșitoare a programului agrar pentru țără­nime, Guvernul, încă din primele zile ale revoluției, a ezitat să-l aplice din mai multe motive - neînțe­legerile dintre conducătorii revolu­ției cu privire la aplicarea concretă a împroprietăririi, presiunile con­tra­revoluționare interne și externe etc.; totuși, nu acestea trebuie să ne rețină interesul. Ceea ce este demn de notat este că, în ciuda deza­măgirii suferite de țărani (care au crezut că împroprietărirea lor este de imediată aplicare), aceștia nu au abandonat cauza revoluției; din contră, conducătorii acesteia au reușit să se mențină la putere tocmai prin numeroasele interven­ții salvatoare ale acestora.

Politicul trebuie să servească naţiunii, nu invers

În ceea ce-i privește pe conducători, marele merit al acestora este că au înțeles că poporul repre­zintă singura sursă a puterii necesare înfăptuirii modernizării statului și a societății. Permanenta pre­ocupare a liderilor pașoptiști de a-l sprijini, atât la nivel spiritual (prin educarea acestuia, prin instruirea sa cu privire la dezideratele de libertate națională și bunăstare socială), cât și material (prin susținerea unei reforme precum cea agrară) dovedește că aceștia au înțeles tocmai acest aspect esențial: poporul este cel care își poate dobândi și exercita libertatea; elitei sale politice sau culturale îi revine misiunea de a-l îndruma, de a-i deschide și arăta calea pe care trebuie să meargă. Tocmai în considerarea acestui aspect, liderii pașoptiști s-au mai remarcat printr-o trăsătură importantă: au înțeles că sarcina lor primordială este aceea de a servi  poporul prin acțiune concretă. Întregul efort al lui Bălcescu se subsumează ideii că misiunea conducătorilor este aceea de a încerca să valorifice în mod efectiv forța potențială care există în popor; aceasta nu înseamnă altceva decât luarea acelor măsuri care să răspundă în mod lucid nevoilor imediate și stringente cu care se confruntă națiunea și statul.

Rezultatele de moment ale conlucrării popor-conducători din anul 1848 pot fi considerate infime; cu toate acestea, este bine cunoscut rolul de fundament al statului național unitar român pe care l-a jucat revoluția pașoptistă. De aceea, această conlucrare poate rămâne un model de reușită românească în istorie, fiind, în acest sens, „cel mai frumos lucru ce s-a întâmplat la un popor“.