Tehnologia digitală a pătruns profund în lumea contemporană și în viața omului, încât aproape că este imposibilă separarea ei sau deconectarea de la variatele ei forme, chiar și pentru câteva minute. Dacă
Tineretul, rădăcina de Cer a Bisericii
Aud tot mai des și citesc cum este vitupirată Biserica. Recunosc că descopăr rar, foarte rar, în atacurile la adresa sa motive reale de îngrijorare. Unul din clișeele comentariilor, cred că al treilea după finanțe și comportamentul neatent al preoților, este legat de ruperea relației sale cu tineretul. Mă dau bătut. Ori nu trăiesc în aceeași Biserică și realitate cu analiștii de pripas, ori partea din Biserică în care mi-a îngăduit harul lui Dumnezeu să lucrez este alta decât cea pe care o văd ei. Și într-un caz, și într-altul, mulțumesc tinerilor că sunt cel mai bun contraargument al contrazicerii „argumentațiilor cu nimic”, propuse de unii comentatori ai Ortodoxiei. Cum le mulțumesc pentru refuzul lor de a fi creștini înverșunați și împăiați în complexul de inferioritate pe care lumea din jur li-l cultivă, ca să dea bine.
Știu că Biserica, prin oamenii ei detașați prin vocație în mijlocul lor, nu poate face Untold-uri ori festivaluri de bere, nu poate produce muzică heavy ori cultiva rock evanghelic. Dar pare că nu asta vor tinerii de la Biserică. I-am întrebat des, cu fiecare întâlnire, ce așteptă ei de la noi, preoții, de exemplu. Ne cer să slujim credibil, să propovăduim sincer și să renunțăm la prețiozități derapate dintr-o cultură a autosuficienței. Și au dreptate. Pentru că întreaga construire a mesajului de fake news a lumii în care ne zbatem e ruptă de ideea de slujire, sinceritate ori exigență formativă. Iar ei, secătuiți, cer ca oamenii Ortodoxiei să fie vii tocmai în acest spațiu. Al rugăciunii, ascezei și propovăduirii cu atenție a Evangheliei. Descopăr că ne ajută foarte mult atitudinea lor. Amendează profesorii de religie îngălați ori neatenți la discurs, schițează rezistențe active împotriva parohilor împodobiți cu lehamite pastorală ori suficiență mercantilă, acceptă slăbiciunea umană, dar refuză să o legalizeze printre cei care ar trebui să fie modele de viață. Nu ne e moale cu generația aceasta, născută la 30 de ani, la anul, de libertate. Oare mai ținem minte că în 100 de ani România a trecut prin două, trei dictaturi, aproape, și că rădăcina de cultură a generației actuale a fost descentrată de pe Adevăr spre adevăruri, de pe absolut spre relativ, de la Iubire spre iubiri? Că ideologizarea activ-perfidă la care sunt supuși în permanență nu poate fi vindecată prin limbajul de lemn al neputincioasei asumări a misiunii ascunse în cuvinte bombastice și incerte cultural? Primul pas ar fi să ne asumăm în pastorație greșelile, să-i chemăm alături în analize, să nu ne ascundem mereu neputința, ci să-i chemăm la lucru. Așteaptă semnalul...
Lor le plac citările din viață
Generației actuale de tineri îi este specifică neputința de a răbda transmiterea/ asumarea de informație. O ia singură, în graba trăirii propuse de o economie a vedetismului din care nu se poate naște valoare. Obligativitatea pastorală iscată dintr-o astfel de provocare? Să învățăm a învăța alături de ei. Să acceptăm că nu le știm pe toate și că ei, tinerii, ne pot fi dascăli în multe din provocările de care ne lovim - sau de care suntem loviți - în cotidian. Mă atinge modul lor indiferent în care chiar cred și reproduc toate prostiile puse în seama Bisericii. Dar constat că suntem vinovați la dezinformarea lor printr-o tăcere pe care o socotim exercițiu de smerenie socială, uitând că e nevoie de mărturie pentru ca minciuna să nu corodeze la inima lor. Permanenta smiorcăială pe seama unui complot asupra Bisericii trebuie, obligatoriu, să înceteze și să vedem unde greșim în misiunea noastră, în mărturia noastră ori în modul nostru de a transmite exigențele bucuriei creștine într-o lume a veseliilor fără fond. Singurii noștri aliați? Tinerii. Nu vor justificări gata servite, ci așteaptă să descoperi cu ei adevărul, logic și legic necesar. Orice forțare în acest plan duce la ideologizare religioasă, care nu are nimic de-a face cu sporirea în virtutea credinței, ori a nădejdii, ori a dragostei. Tinerii așteaptă să vadă că au unde reveni din zbaterile lor. Că atunci când greșesc și le este busola dată peste cap de lipsa de căpătâi a lumii în care trăiesc, cineva îi iubește. Ca un tată ori o mamă de rezervă. Mereu atenți la semnalul nostru de iubire, își întețesc semnalul lor de nevoie de iubire. Și avem înscris în fișa noastră de post, ca preoți și nu numai, această paternitate iubitoare la care, uneori mut, ei fac apel. Ne cer să nu ne pierdem cucernicia, dar și să nu ne dăm prinși în plasa unui limbaj plin de epitete cucernice, lipsit de realism, caduc în formă și exprimare. Nu. Nu le mai spun nimic înșirările de citate, dar le plac citările din viață, nu le plac frazele pompoase, dar admiră retorica hrănită din citirea Scripturii și a Sfinților Părinți. Pun întrebări pline de capcane, dar știu că poți ieși din ele, nu te vor prins și căzut niciodată. Orice fel de abordare cu teamă a colectivelor de tineri denotă că ne-am pierdut sensul tinereții fără bătrânețe din care ne-am hrănit Biserica.
Tinerii cer să fie valorizați
Orice s-ar spune, parte din tineri iubesc Biserica. O caută în lucrurile mici și fac din asta un nesfârșit kit de accesări prin simpatie la model. O altă parte nu o iubesc, o înjură pârdalnic și se aruncă în desene intelectualiste caricaturizante la adresa ei. Sigur că-ți cresc, preot fiind, tensiunea, dar te și obligă să le analizezi atitudinea, să descoperi ce este în miezul atitudinii lor. Cred că ne-ar prinde bine un colectiv de cercetare, real și fără jumătăți de măsură, asupra comportamentului tinerilor. De când cercetarea m-a apropiat de motivele pentru care studenții teologi emigrează peste hotare ori în alte profesiuni decât slujirea Altarului (anchetă realizată pe colectivele de la Iași și Sibiu), nu am voie să nu remarc că lipsa respectului acordat în actul educațional, lipsa unei ierarhii a valorizării performanțelor și incongruențele grave în sistemul de meritocrație reală din învățământul teologic și apoi din accesul la profesie sunt chestiuni mult mai serioase decât par la prima părere. Tinerii cer să fie valorizați. Dar asta presupune să și avem curajul să o facem, să-i creștem fără a-i răni cu interese obscure ori jignitoare în Duh mercantilisme de sistem. Construcția lor culturală, într-un spațiu al libertății de gândire, nu înseamnă aprobarea tuturor năstrușniciilor lor intelectuale, dar nici amputarea rădăcinii de gând în căutarea lui Hristos, refuzarea acceptării lor drept parteneri egali de viață duhovnicească, anularea lor ca posibil pol de influențare a culturii teologice. Puși să gândească ori să vorbească, tinerii noștri, mai ales teologi, se tem cumplit. Dacă cenzura vine dintr-o acceptare a limitelor propriei cunoașteri, nu e rău. Dar dacă vine dintr-o cenzură a fricii, a obstrucționării gândirii lor de bădărănia expunerii lor publice într-un colectiv sufocat tot de frică, de tributarii unei ascultări necondiționate și prost înțelese, am pierdut totul. Lucrurile acestea tinerii le simt, le cer, le cultivă și prin simpatie la libertățile primite de „ceilalți” colegii lor de contemporaneitate.
Poate că sunt un pic împrăștiate gândurile ce le-am scris, dar vin din inima întâlnirilor cu ei. Vreau să nu fie sătui de Biserică niciodată. Iar noi niciodată să nu ne săturăm să le stăm alături, să insistăm în a nu-i obosi cu inutilități și isterii pastorale fără sens. Tinerii au nevoie de noi. Dar noi, noi și mai multă nevoie de ei, într-un teribil eon al decriptării greșite a misiunii unui ideal. Avem nevoie de ei pentru rădăcinile lor de orhidee, orientate în Sus, mereu flămânde de luciditatea luminii. Ce vom așeza la întâlnirea cu ei devine fundamental ambianței misionare a Bisericii. Poate că prioritatea zero a pastorației în ce-i privește este să ne măsurăm știința și să vedem ce putem face pentru a-i asculta, a crește cu ei dinamismul implicării lor în viața parohiilor, a comunităților de cercetare teologică ori în scrierea de materiale de formare și informare care au drept scop nu doar credința, ci și înțelegerea necredinței, nu doar nădejdea, ci și deznădejdea în care suntem aruncați, nu doar iubirea, ci și ura cultivată sub masca iubirii. Nu putem fără ei. Ei sunt rădăcina de Cer a Bisericii. Pentru că refuză să fie altfel decât cred, nădăjduiesc și iubesc.