Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Analiză Urmarea lui Hristos în lumea de astăzi

Urmarea lui Hristos în lumea de astăzi

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Cristian Muntean - 20 Oct, 2019

Poate că Pascal avea dreptate când spunea că în credinţă, ca şi în dragoste, tăcerile sunt mai grăitoare decât cuvintele. Altfel cum am înțelege limbajul subtil al îndrăgostiților care nu au nevoie de cuvinte, ci se privesc în ochi îmbrăţişându-şi iubirea. În definitiv acesta este exerciţiul pe care Hristos ne cere să-l urmăm dincolo de toate teoriile noastre teologice, care par a se abstractiza pe zi ce trece pierzând așezarea Duhului. 

Riscăm să ne dovedim cărturari şi farisei nefrecventabili de către Hristos, căci am făcut din cuvintele Lui citate, mottouri, dar nu le-am asumat însă suficient în propria viaţă.

Trăim o inflaţie de cuvinte inodore, incolore şi insipide, și repetăm cuvinte fără să le mai putem filtra prin inima noastră. Livrăm cuvinte despre Dumnezeu, profesionist, dar nu mai vibrăm la mesajul din spatele lor parcă neştiind că mintea nu înaintează în cunoaşterea lui Dumnezeu decât dacă e împinsă de o inimă înnoită de iubire (Sfântul Simeon Noul Teolog). 

Urmarea lui Hristos este legată în primul rând de capacitatea noastră de a fi sensibili la apropierea de lumea nevăzută în aceeaşi măsură în care ne apropiem de propria taină a persoanei. Această apropiere ţine de un proces care poate fi asemănat cu acela de a curăţa o ceapă, după prospecția pe care o face scriitorul Gunter Grass în romanul său autobiografic „Decojind ceapa”: mai întâi se înlătură straturile exterioare şi abia după un timp - care poate dura toată viaţa - se poate ajunge la miez. 

Se pare că „omul recent” nu şi-a pierdut totalmente credinţa, dar a orientat-o spre lucrurile obişnuite ale lumii. Crede în orice, dar mai puţin în credinţa tradiţională a ţării sale. Nici credinţa ţării sale nu-i poate valida autenticitatea „conturului” său spiritual, dar îi poate oferi o cale de educare a propriului suflet.

Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că nu pot concepe că pot iubi pe cineva până la uitarea de sine. Acest lucru îi sperie şi astfel trec pe lângă una din marile bucurii încredinţate de Domnul: certitudinea că omul este capabil să iubească în asemenea măsură, uitând de sine, pentru ca celălalt să trăiască. În inima omului se deschide un adânc care-şi are obârşia în imensitatea lui Dumnezeu.

Din păcate, Biserica de azi, în ciuda eforturilor vizibile de a recupera relaţia cu omul, chiar dacă propune, nu avansează suficient în implementarea unei discipline de viaţă, bazată pe o asceză a minţii şi a inimii. Această „disciplină” rămâne tributară textului, fiind mai puţin, se pare, exersată la nivel practic.

Când sfinţii vorbeau despre credinţa lor în Dumnezeu, vorbeau despre certitudinea lor interioară legată de Dumnezeul pe care L-au întâlnit în adâncul sufletului lor. Acea întâlnire a devenit experiență. Despre ea ar trebui să vorbim atunci când punem în discuţie „urmarea lui Hristos”. Fără această experienţă personală a întâlnirii cu Dumnezeu din sufletul nostru nu putem vorbi de realitatea urmării Lui.

Şi cum am putea avea acea experienţă dacă nu prin eliberarea de lucrurile din afară de Dumnezeu şi concentrarea, în cunoaşterea lui Dumnezeu, pe „curăţia inimii”, care e păzită de smerenie, spun Sfinții Părinţi.

Doar inima curată aduce mintea în stare de a cunoaşte pe Dumnezeu pentru că ea e temeiul cunoştinţei noastre duhovniceşti (Sfântul Vasile cel Mare). Dar „omul ascuns al inimii”, de care vorbeşte Sfântul Apostol Petru, adevăratul nostru chip, este tăinuit de noi şi pervertit într-o lume ipocrită ce teoretizează academic virtutea, dar practică o morală de aparență.

În această confuzie voită, poruncile lui Dumnezeu ar trebui înţelese ca jaloane pe traseul interiorizării noastre şi a regăsirii chipului. S-ar putea ca noi să mărturisim eclesial, dar şi public o credinţă care nu are acoperire în modul nostru de viaţă. Teoretic suntem ortodocşi, însă nu dovedim aceasta și în fapte. 

Nimic nu-l slăbănogeşte lăuntric pe om, spune Sfântul Isaac Sirul, decât lipsa autenticităţii. De fapt aceasta este „amprenta” pe care fiecare dintre noi o construim şi o mărturisim în „urmarea lui Hristos”. Pentru descoperirea ei ai nevoie de curajul de a-ţi asuma drumul până la ţintă.

Şi pentru că toţi umblăm după reţete ca să dobândim fericirea „în şapte paşi”, m-am gândit să zăbovim puțin asupra unui text al părintelui Nicolae de la Rohia, care în admirabila sa carte „Dăruind vei dobândi” creiona, în tuşe puternice, chipul unui creştin autentic, capabil să-L slăvească pe Hristos prin propria viaţă.

Părintele Steinhardt este preocupat de autenticitatea creştinului care nu rămâne blocat în scheme teoretice, ci exersează zilnic mărturisirea vie a credinţei pe care spune că o are: „Îl urmăm pe Hristos postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenie şi înfrânându-ne, dar şi iertând greşiţilor noştri, alungând de la noi ţinerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru şi îngăduindu-i a fi aşa cum este, dovedindu-ne blânzi şi smeriţi cu inima, nearţăgoşi, neînfumuraţi, făptuind binele în taină, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii şi ale trupului, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra şi dojeni când simţim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni, nefiind formalişti, bucheri şi pierduţi în mărunţişuri, nepunând litera deasupra legii, ci privind lucrurile, de fiecare dată, în spirit larg şi tolerant, izbutind a ieşi din noi înşine, a ne vedea şi judeca din afară, aşa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece şi neprevenită a unui terţ”.

Desigur, textul este mult mai amplu şi ne dă tuturor de gândit dacă „măsura” noastră este capabilă să-L urmeze pe Hristos în chip autentic, „din toată inima”, sau se scaldă într-un formalism teoretizat de concepte şi lipsit de duh.

De altfel, mărturisirea de zi cu zi, în împrejurări modeste şi mărunte, care nu pierde nici un prilej de a săvârși o faptă bună, o bucurie gratuită sau o vorbă de duh, este realitatea vie a urmării lui Hristos fără complexe.