Vaccinarea, cea mai bună metodă de prevenţie a bolilor

Potrivit unui sondaj realizat în luna martie a acestui an, un român din zece nu are deloc încredere în vaccinare, iar o persoană din trei are puţină încredere în imunizare. În ciuda datelor statistice, vaccinarea rămâne, în continuare, potrivit specialiştilor, cel mai important mijloc de prevenire a unor boli şi în special a celor cu evoluţie epidemică. În România, primele vaccinări s-au făcut în anii â30 ai secolului trecut, odată cu înfiinţarea Institutului Cantacuzino din Bucureşti. În prezent, la nivel naţional există un program de vaccinări, derulat prin intermediul medicilor de familie, imunizarea grupelor cu risc fiind gratuită.

Una din trei persoane are puţină încredere în vaccinare, iar una din zece persoane nu are deloc încredere în acest act medical. Aşa arată concluziile unui studiu realizat la începutul acestui an, dovedind un uşor scepticism al oamenilor în ceea ce priveşte acest mijloc de prevenire a bolilor, deşi, conform statisticilor internaţionale, aproximativ trei milioane de persoane mor în fiecare an, în lume, din cauza unor maladii ce ar fi putut fi evitate prin imunizare.

Pentru a sensibiliza opinia publică în legătură cu această metodă de profilaxie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a iniţiat în 2005 Săptămâna Europeană a Vaccinării, care se desfăşoară de atunci în fiecare an, în perioada 20-26 aprilie. În România, perioada de derulare din acest an a fost prelungită până pe 29 aprilie, iar printre activităţile iniţiate de autorităţile în domeniu s-au numărat şi cele de promovare a vaccinării şi a calendarului vaccinărilor la copii.

Specialiştii susţin că în ultimii 50 de ani vaccinarea a salvat mai multe vieţi omeneşti decât oricare altă intervenţie de sănătate. „Este, aşadar, datoria noastră, a tuturor celor care avem drept obiect de activitate sănătatea publică, să reamintim populaţiei că vaccinarea este un gest extrem de important şi lipsit de riscuri, mai mult decât necesar pentru sănătatea fiecărui om şi mai ales a copiilor, un gest care, mai presus de orice dubiu, salvează vieţi“, a declarat dr. Geza Molnar, consilier al ministrului Sănătăţii.

Vaccinul ajută organismul să lupte cu virusurile

Definiţia standard a vaccinării evidenţiază metoda ca fiind un mijloc de imunizare activă profilactică (cu rol de prevenţie) împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin, respectiv a unui preparat biologic cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.

Protecţia imunologică se instalează după un interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi acţionează pe o perioadă îndelungată (ani). Pentru a asigura protecţie maximă, vaccinarea trebuie realizată înainte ca organismul să fi venit în contact, neprotejat, cu microbii respectivi.

De aceea, unele vaccinuri se administrează încă din maternitate, iar altele foarte devreme, după naştere. „Din structura extrem de complexă a virusului, prin tehnologii speciale, se îndepărtează componentele care pot să agreseze şi să inducă mecanismul de îmbolnăvire şi se folosesc numai structurile care sunt utile pentru stimularea răspunsului imun.

Preparatele vaccinale, care sunt nişte pseudo-virusuri, nişte componente care seamănă cu cele virale, dar care nu au agresivitate, nu au patogenitate, se introduc în organism şi generează din partea acestuia un răspuns imun, ca şi cum s-ar întâlni cu virusul însuşi“, a explicat principiul care stă la baza preparării vaccinurilor dr. Doina Azoicăi, specialist în epidemiologie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ Iaşi.

Vaccinurile, consideră medicii specializaţi în acest domeniu, sunt foarte sigure, iar reacţiile adverse sunt rare. De aceea, nici o mamă nu este sfătuită să evite vaccinările de teama reacţiilor adverse, deoarece în acest fel şi-ar expune copilul unui risc mare de îmbolnăvire. „În pofida datelor ştiinţifice care arată valoarea extraordinară a vaccinării, numeroase mituri circulă, încă, în rândul populaţiei din ţările dezvoltate sau mai puţin dezvoltate, punând sub semnul întrebării, în mod fals, valoarea acestui act medical“, a subliniat dr. Geza Molnar, consilier în Ministerul Sănătăţii.

Refuzul vaccinării poate avea consecinţe dramatice

Potrivit medicilor specializaţi în virusologie şi epidemiologie, organismul uman este capabil, prin sistemul său imunitar, să lupte cu mulţi dintre microbii cu care vine în contact. Există însă şi microbi care, prin anumite particularităţi de structură, reuşesc să fie extrem de agresivi cu organismul, fără ca sistemul imunitar să reuşească să-i oprească la timp. În această situaţie, singura armă este vaccinul, organismul fiind antrenat astfel să lupte specific cu aceşti microbi.

În cazul în care ar fi oprite programele de vaccinare, copiii nu ar mai fi protejaţi împotriva unor boli severe, cu urmări grave asupra propriei lor stări de sănătate.

De exemplu, în anii â90, în fosta Uniune Sovietică a fost suspendat parţial programul de vaccinare, timp în care au fost înregistrate peste 140.000 de cazuri de difterie, soldate cu 4.000 de decese. De asemenea, în anii â70 opt ţări au renunţat la vaccinarea împotriva tusei convulsive, iar rata de îmbolnăvire a crescut de zeci şi chiar sute de ori. Marea Britanie a înregistrat în 1972 peste 10.000 de cazuri de îmbolnăvire şi 36 de decese, iar Japonia 13.000 de cazuri, cu 113 decese, între 1976 şi 1979.

În România există Programul Naţional de Vaccinare a copiilor, care prevede începerea vaccinărilor încă din maternitate şi realizarea în perioada următoare a tuturor vaccinurilor disponibile, care protejează împotriva unor boli grave. Toate vaccinările prevăzute în acest program sunt gratuite şi se realizează prin cabinetele medicilor de familie.

Scurt istoric al metodei vaccinării

Potrivit documentelor, în istoria medicinei s-a vorbit pentru prima oară despre vaccinare şi vaccin în anul 1796, odată cu descoperirea vaccinului împotriva variolei de către medicul generalist englez Edward Jenner. Ulterior, prin diversificarea vaccinurilor şi extinderea metodelor de preparare şi a gamei de boli acoperite, la sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut primele programe naţionale de vaccinare şi s-a descoperit prima metodă de imunizare pasivă, respectiv seroterapia. În 1890 s-a reuşit utilizarea cu succes a unor seruri imune contra difteriei şi tetanosului. Aceste studii de imunizare pasivă prin seroterapie au fost urmate apoi de programe de imunizare activă prin vaccinare.

Vaccinul antituberculos pentru uz uman, cu bacil tuberculos bovin atenuat, a fost introdus în practica medicală în anul 1921, sub denumirea de vaccin BCG (prescurtare de la bacilul atenuat, numit bacil Calmette-Guerin). Vaccinul antidifteric a apărut 1923, iar cel antitetanic în 1927. După al Doilea Război Mondial au fost descoperite şi introduse în practica medicală circa 22 de vaccinuri, astfel că la sfârşitul anilor anilor â40 erau disponibile şi primele vaccinuri împotriva tusei convulsive (pertusis).

Istoria vaccinurilor continuă cu apariţia, în 1982, a primelor vaccinuri eficiente împotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen HBs colectat din plasma pacienţilor cu infecţii cronice. Astăzi se folosesc vaccinuri recombinate, produse prin inginerie genetică, la preţuri relativ reduse. Introducerea vaccinării profilactice de masă împotriva hepatitei B a fost recomandată de OMS din 1991.

Statisticile OMS au arătat o scădere considerabilă a numărului de cazuri de îmbolnăvire de diverse boli după introducerea vaccinării în masă. Cel mai spectaculos rezultat înregistrat în acest sens a fost eradicarea variolei, recunoscută oficial de OMS la 9 decembrie 1979. În prezent, există 26 de boli infecţioase care pot fi prevenite prin vaccinare, iar numărul lor este în creştere, graţie studiilor şi proiectelor de cercetare pentru dezvoltarea de noi vaccinuri aflate în derulare.

▲ Care sunt vaccinurile obligatorii

Vaccinul BCG (împotriva tuberculozei) se administrează în doză unică, intradermic, nou-născuţilor cu greutatea la naştere mai mare de 2.500 de grame, între vârsta de 2-7 zile şi 2 luni. O nouă doză de vaccin se administrează în clasa a VIII-a (la vârsta de 13-14 ani), dar numai dacă rezultatul testării IDR la tuberculină este negativ (sub 9 mm).

Vaccinarea DiTePer (contra difteriei, tetanosului şi pertusisului) este obligatorie la vârsta de 2, 4, 6 luni, cu primul rapel (repetare) la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 între 30-36 de luni. Riscul de îmbolnăvire scade cu 96-97% între 1 şi 4 ani.

Vaccinarea DT (împotriva difteriei şi tetanosului): acest tip de vaccin se administrează fie ca doză de rapel la copilul mare, după primovaccinarea DiTePer din primii ani de viaţă, fie ca primă vaccinare la copiii mari şi adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare. La copilul mare corect imunizat anterior, se administrează o doză de DT în clasa I (la vârsta de 6-7 ani) şi în clasa a VIII-a (la 13-14 ani).

La copiii mari şi adulţii nevaccinaţi se efectuează primovaccinarea DT cu acelaşi număr de doze şi aceleaşi intervale de administrare ca la vaccinarea DTP. La adulţii corect imunizaţi anterior se administrează doze de rapel la interval de 10 ani. La gravide se administrează o doză de vaccin în luna a 8-a de sarcină. Vaccinarea se efectuează în scopul de a forma anticorpi care să asigure imunitate pasivă nou-născutului şi sugarului mic, până la vârsta la care acesta poate fi vaccinat (2 luni). Nu este necesară revaccinarea la sarcinile ulterioare, ci conform schemei pentru adulţi (rapeluri cu DT la intervale de 10 ani).

Vaccinarea antipolio: primul vaccin se face la vârsta de 2, 4, 6 luni, urmat de rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 la vârsta de 9 ani (clasa a 3-a).

Vaccinarea antihepatită B: vaccinul anti-HB se administrează la două ore de la naştere, la 2 luni şi apoi la 6 luni, urmat de un rapel la vârsta de 9 ani (în clasa a III-a).

Vaccinarea ROR (împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei) a fost introdusă în schema de imunizare din România din 2004, înlocuind vaccinarea antirujeolică simplă. Se administrează o primă doză la vârsta de 12-15 luni, urmată de un rapel la vârsta de 6-7 ani (în clasa I). Se folosesc trivaccinuri cu virusuri vii atenuate. O singură doză de vaccin este foarte eficientă împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei, administrarea ducând la scăderea semnificativă a incidenţei celor trei boli.