Sub genericul „Atlas Biblic“, începând cu acest episod pilot, vom începe să vă prezentăm, săptămânal, câteva date din istoria Sfintei Scripturi. Vom folosi, în documentarea noastră, în primul rând textele Sfintei Scripturi, apoi elemente din Sfânta Tradiţie şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, precum şi descoperirile arheologice care atestă şi explică evenimentele care au avut loc în vremurile biblice.
Biblia, cartea de istorie a vieţii prezente şi viitoare
Prin datele prezentate în cuprinsul Sfintei Scripturi observăm o legătură istorică între evenimente. În intenţia noastră de a le analiza, nu trebuie să omitem faptul că, în sens biblic, istoria este locul întâlnirii divinului cu umanul, în care ni se descoperă scopul fundamental al existenţei omului, anume mântuirea sa. Tocmai de aceea, s-a spus deseori că Biblia este o carte de istorie, dar care nu face istorie, Dumnezeu garantând omului, în cuprinsul cărţii, atât viaţa prezentă, cât şi cea viitoare.
Autoritatea divină şi inspiraţia Duhului Sfânt
Biblia sau Sfânta Scriptură cuprinde colecţia celor 66 de cărţi sfinte şi normative pentru credinţa religios-morală, pe care Biserica le-a preluat, în parte, de la sinagoga iudaică şi pe care le-a completat, după Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecime), prin fixarea în scris a celor patru Evanghelii, a Epistolelor şi a Apocalipsei Sfântului Apostol Ioan.
Împărţirea în două categorii - Vechiul şi Noul Testament - s-a făcut potrivit cu timpul în care s-a fixat în scris Biblia, respectiv perioada dinaintea întrupării Domnului Iisus Hristos (39 de cărţi, denumite de Sfântul Apostol Pavel „un pedagog către Hristos“) şi perioada care a urmat activităţii lui Hristos pe pământ (27 de cărţi).
Denumirea de Biblie se regăseşte încă din cuprinsul Vechiului Testament - ta; agia Biblia = Sfintele Cărţi (I Macabei 12, 9; II Macabei 8, 23) - pentru ca apoi, în perioada apostolică, aşa cum întâlnim la Clement Romanul (al III-lea episcop al Romei, după Lin şi Anaclet, între anii 92-101) să fie întrebuinţată denumirea de ta; Biblia = Cărţile, această denumire fiind însuşită ulterior de majoritatea limbilor europene.
Expresii precum „Scriptura Sfântă“, „Scripura Dumnezeiască“, „Pagini Cereşti“ sau „Scriptura Inspirată“, utilizate iniţial de Sfinţii Părinţi, au fost determinate de autoritatea divină şi inspiraţia Duhului Sfânt, dar au fost folosite şi datorită cuprinsului lor. Denumirea de „testament“ îşi are originea în scrierile profetului Ieremia (epoca haldaică, sec. VII-VI î. Hr.), în cartea II Regi 23, 2 (ebr. divauhvkh - lat. aşezământ), folosit de Sfântul Apostol Pavel şi apoi de Tertulian, în împărţirea pe care el a făcut-o Sfintei Scripturi, ca testamentum, adică legământul dintre Dumnezeu şi oameni, după moartea, învierea şi înălţarea la cer a Mântuitorului, ca un nou raport între Ziditor şi făptura Sa.
▲
În ce limbă au fost scrise cărţile Bibliei
Majoritatea textelor sfinte canonice din cuprinsul Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică. Aceasta era limba vorbită de urmaşii patriarhilor până la începutul robiei babilonice (586 î. Hr. căderea Ierusalimului).
Limba ebraică biblică face parte din grupa limbilor cananeene vorbite de vechii locuitori ai Canaanului, descendenţi ai lui Ham (unul dintre urmaşii lui Noe). Această limbă utilizată de israeliţi s-a dezvoltat până în secolul al X-lea î. Hr.. Iniţial, israeliţii au folosit paleoebraica. Aceasta folosea alfabetul fenician, compus numai din consoane (22). Descoperirile arheologice au făcut posibilă reperarea unor scrieri paleoebraice aparţinând secolului al X-lea î. Hr. Cel mai vechi îl constituie calendarul agricol de la Ghezer, scris cu caractere feniciene. Denumirea de „limbă ebraică“ apare prima oară în prologul cărţii „Înţelepciunea lui Iisus Sirah“.
Însă unele capitole din Ieremia, Daniel şi Ezdra au fost redactate în limba aramaică, foarte apropiată de ebraică, descinzând din aceeaşi ramură semită. Aceasta a înlocuit limba ebraică o dată cu terminarea robiei babilonice şi era vorbită pe o arie foarte întinsă, o dată cu fondarea imperiului neobabilonic (prima atestare a acestui imperiu se regăseşte în jurul anului 2300 î. Hr.). Aramaica, devenită o limbă cu o largă răspândire încă din secolul al VII-lea î. Hr., se vorbea şi în vremea Mântuitorului Hristos.
În ceea ce priveşte cărţile Noului Testament, cu excepţia Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, care a fost scrisă în limba aramaică, toate celelalte 26 de cărţi au fost scrise în limba greacă. Acest lucru a înlesnit răspândirea cuvântului Evangheliei deoarece, prin cuceririle lui Alexandru cel Mare şi a urmaşilor săi, limba şi cultura greacă se bucurau, în acele vremuri, de o largă răspândire. Trebuie menţionat că limba greacă în care s-au scris cărţile Noului Testament nu era cea clasică, folosită de Platon, Aristotel şi alţii, ci era „dialectul comun“. O dată cu extinderea civilizaţiei Imperiului Roman, răspândirea textelor biblice a cunoscut o nouă etapă, ajungând până la traducerile existente astăzi, în toate limbile lumii.
