Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Controlul şi lipsa de libertate personală

Controlul şi lipsa de libertate personală

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Andreea Hefco - 03 Septembrie 2013

În acest articol vom aborda subiectul controlului şi al efectelor generate de dezechilibrul puterii şi al controlului în comportamentul nostru, în relaţionarea cu alte persoane, în gândirea şi viaţa emoţională.

Din păcate, se pare că este dificil de acceptat faptul că nu avem nici o putere asupra celorlalţi. Ani din viaţă, întotdeauna parcă prea mulţi, îi pierdem controlând sau lăsându-ne controlaţi de alţii. În cartea sa „Codependent no more“, Melody Beattie exprimă elocvent cercul în care ne rătăcim ca într-o pădure fără capăt, cel mai adesea fără să-i bănuim gravitatea: „Mi-am petrecut mare parte a timpului reacţionând faţă de ceea ce făceau oamenii, încercând să-i controlez, dându-le voie să mă controleze şi simţindu-mă nedumerită de toate acestea. Am crezut că făceam totul cum trebuie. Nu se presupune că trebuie să fim puternici? Nu ar trebui să mergem înainte, indiferent de cât de dureros este? Nu e bine să dăruim până doare, apoi să tot dăm până durerea e şi mai mare? Şi cum îi putem lăsa pe alţii să-şi vadă nestingheriţi de cursul vieţii lor bolnave? Nu e oare treaba noastră să-i oprim, să-i îndreptăm? Nu asta e calea cea bună, calea corectă, calea creştinească?“ Răspunsul este nu; este doar o cale clasică şi unanim recunoscută de codependenţă.

La baza controlului, teama şi stima de sine redusă

Cum ajungem într-o asemenea situaţie? Aş spune că o primă cauză este că nu identificăm corect ceea ce facem. Nu-i spunem control. Nu credem că este control. Negăm ce trăim cu adevărat. Îi spunem „grijă faţă de celălalt“ şi de aici începe şi se perpetuează o întreagă confuzie distrugătoare de vieţi. O să vă întrebaţi probabil cum putem face distincţia între ajutor sănătos şi codependenţă. Diferenţele sunt mai multe, dar poate prima dintre ele este dată de baza care ne cere să controlăm sau să ne lăsăm controlaţi de ceilalţi. Cei care au studiat această problemă au găsit că această fundaţie personală este clădită în timp, din teamă şi stimă de sine redusă.

Problemele de control se dezvoltă în mod tipic în copilărie, datorită a ceea ce părinţii, îngrijitorii sau rudele mai în vârstă fac sau nu fac în relaţie cu aceştia. De exemplu, dacă un părinte este prea strict, copilul, foarte probabil, va dezvolta o problemă legată de control şi putere în anumite aspecte ale comportamentului lui, ale modului în care relaţionează cu ceilalţi oameni şi chiar în felul în care aceştia gândesc sau simt. De asemenea, reversul, adică o mare libertate din partea anturajului, nu ajută la învăţarea unor limite sănătoase, a unor graniţe personale, dar oricum s-a demonstrat că această permisivitate este ceva mai puţin nocivă. Este vorba de învăţare, deoarece copilul se naşte liber de orice control sau îngrădire personală. Aceste aspecte limitatoare în relaţia cu sine însuşi şi cu ceilalţi le învaţă în timp, experimentând şi rezonând la reacţiile pe care comportamentele sale le determină anturajului. Unele răspunsuri primite pot avea şi dimensiunea interioară a unei mari traume, care se va cere tratată. Pot naşte teamă şi devalorizare personală, întregul comportament de control al adultului putând fi nimic mai mult decât reacţia unui om rănit la durerea pe care o resimte şi pe care uneori nu ştie să o numească sau să o identifice corect. La fel cum tendinţa de a-şi provoca suferinţă, prin orice metodă, chiar şi prin aceea de a se lăsa controlaţi de oameni sau de dependenţe distrugătoare (alcool, droguri, pornografie, mâncare, jocuri de noroc etc.), este uneori doar o încercare mascată de a controla cumva, din prezent, durerea din trecut.

O cale mai bună de a deţine puterea

Controlul poate fi preluat ca fiind o formă în care noi credem că de fapt ne manifestăm iubirea. Te iubesc, eşti important pentru mine şi de asta am mereu grijă să îţi fie bine, pentru că eu cred că am puterea ca prin ceea ce fac să îţi influenţez fericirea sau să îţi provoc nefericirea. În general durează mult până să acceptăm că putem să influenţăm cu adevărat doar fericirea şi nefericirea proprie. Şi această acceptare, atunci când o trăim, se simte ca ieşirea dintr-o închisoare nenumită, după o lungă şi nemeritată condamnare proprie.

Controlul se naşte şi dintr-o lipsă de libertate personală. Aceea de a experimenta, de a trăi, de a te autocunoaşte, de a învăţa să te laşi să fii aşa cum eşti. Şi se va manifesta apoi în exterior cu aceleaşi îngrădiri, mascate în grija faţă de celălalt.

Sau poate fi susţinut de dorinţa de a fi acceptat. Controlez sau mă las controlat în funcţie de necesităţile partenerului de relaţie, ca să-i fac acestuia plăcere. „Controlul şi grija faţă de altul nu funcţionează. Codependenţa nu e viabilă. Ne înnebuneşte. Ne face să simţim că oamenii şi circumstanţele din viaţa noastră ne înnebunesc. Vieţile ne scapă de sub control şi devin insuportabile. Mare parte din ceea ce noi numim codependenţă sunt doar încercări umane de a evita, nega sau abate durerea. Când îmi irosesc timpul şi energia încercând să am putere, când nu am nici una, îmi pierd abilitatea de a-mi trăi propria viaţă“ (M. Beattie).

În terapie e nevoie să fie atinse în principal două etape. Prima constă în recunoaşterea corectă şi asumată a comportamentului persoanei, ca fiind o formă de control. Iar a doua, în a găsi cauza pe care acest comportament se bazează, alături de nevoia ascunsă în spatele ei.

Există o cale mai bună de a deţine puterea decât să fim victime sau să fim controlaţi. Ea începe prin a recunoaşte şi a accepta adevărul despre noi înşine şi despre relaţiile noastre. Şi a faptului că în modul cel mai real şi obiectiv nu avem nici o putere asupra celorlalţi.

Şi atunci, să începem să ne trăim doar propriile vieţi.