Copiii satelor româneşti şi visele lor arestate

Sfioşi, timizi, cu mâinile crăpate de ger sau arse de vânturi, îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase, nemâncaţi, cu ghiozdane împrumutate sau primite de la vreo rudă mai înstărită de la oraş, maturizaţi înainte de vreme, copiii de la ţară, în cvasitotalitatea lor, rămân condamnaţi de societate la nesperanţă. Ei nu ajung niciodată să-şi termine studiile. Visele lor despre mâine se sting din cauza sărăciei.

Bucuriile lor înseamnă uneori doar o bucată de pâine. Nu, nu este imaginea melodramatică zugrăvită de talentul îndoielnic al vreunui jurnalist, ci realitatea cruntă a României de astăzi. Îi vezi uneori la televizor. Mai ales iarna, înşiraţi pe marginea drumurilor, cu câte un băţ în mână ca să se apere de câini, porniţi în gerul dimineţii spre şcoala de dincolo de deal. Îi recunoşti după obrajii îmbujoraţi de efort sau de frig. Alteori, îi descoperi înghesuiţi în câte un autobuz îngheţat al Primăriei, adunaţi de prin două-trei sate şi duşi în comuna vecină, la vreo 20 de kilometri, să înveţe carte. Puţină, proastă, dar să înveţe, să nu rămână de căruţă, căci fără carte n-ai parte. Cum le spun bunicii.

Se mai întâmplă să fie atacaţi de lupi. Sau să se rostogolească în vreo prăpastie. Să îngheţe pe drum sau să se rătăcească. Şi tot satul atunci, cu primar şi poliţişti, cu câini şi jandarmi, să-i caute şi să-i găsească mâncaţi pe jumătate.

Şi tot pe ei îi vezi, la televizor, uitaţi, abandonaţi în propriile familii, rugându-se de părinţi să se întoarcă acasă de prin străini. Uneori afli despre dorul lor doar din bileţele scrise ordonat pe coala de dictando lăsată lângă buturuga de pe care tocmai au sărit în gol cu laţul de gât.

Polarizarea educaţională, o realitate dureroasă a societăţii

Cine sunt ei, până la urmă? Nişte copii cărora le-ar plăcea să înveţe asemenea celor de la oraş, le-ar plăcea să se îmbrace la fel ca verii lor mai norocoşi, să practice o meserie, să câştige bani, să se însoare şi să aibă copii la rândul lor, mai norocoşi, mai fără de griji. Dar ei nu vor ajunge nici să înveţe prea mult, nici să se îmbrace ca verii lor de la oraş, nici să aibă bani, case, maşini, pentru că lor li se refuză viitorul. Ei sunt condamnaţi la nesperanţă de sărăcie şi de indiferenţa autorităţilor. Din aceleaşi motive, unii Îl vor pierde şi pe Dumnezeu.

Un raport asupra stării sistemului naţional de învăţământ realizat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului arată negru pe alb că peste 50% din copiii de la sate nu au mers la liceu în anul 2008 din cauză că părinţilor lor le este imposibil să le plătească internatul sau chiria, cheltuielile cu transportul, hrana, îmbrăcămintea, pentru a-i susţine în această formă de învăţământ în cel mai apropiat oraş. În 2010, situaţia este, cu siguranţă, mult mai dramatică.

Conform altor cercetări, România se situează pe ultimul loc în Europa în privinţa participării la o formă de educaţie a tinerilor de 15-24 de ani, cea mai mare rată a abandonului şcolar înregistrându-se la nivelul claselor a IX-a şi a X-a.

Datele anchetei "Diagnoza calităţii vieţii", realizată cu ceva timp în urmă de un colectiv de la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, în colaborare cu Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din Universitatea Bucureşti, condus de prof. dr. Ioan Mărginean, diagnostica clar metastaza sistemului educaţional românesc: pentru aproape 70% din populaţia României "satisfacerea nevoilor de bază reprezintă o mare problemă. Acest fapt permite să apreciem că, pentru tot atâţia indivizi, satisfacerea nevoilor de ordin superior, cum ar fi cele legate de educaţie, nu reprezintă o prioritate". Concluzia este trasă de Gabriela Neagu, cercetător ştiinţific la institutul pomenit: "Cel mai adesea, copiii care provin din medii defavorizate din punct de vedere socio-economic şi familial au tendinţa de a abandona studiile după finalizarea învăţământului obligatoriu, pentru a se integra profesional şi a contribui, în acest fel, la creşterea veniturilor familiei". Cu alte cuvinte, accentuarea polarizării educaţionale nu mai este astăzi doar o tendinţă, ci o realitate dureroasă a societăţii româneşti, în care accesul la educaţie este permis doar unui grup social din ce în ce mai restrâns, cel al copiilor care provin din familii cu bani, în timp ce majorităţii copiilor săraci societatea le-a arestat viitorul, deşi, în mod "democratic", asigură tuturor, constituţional, drepturi şi şanse egale la educaţie.

Programe care dau sens şi speranţă copiilor defavorizaţi

Lipsiţi de speranţă şi de educaţie, copiii satelor noastre se vor îndepărta, încet-încet, şi de Dumnezeu. Iată de ce Biserica se implică din ce în ce mai angajant în problema procesului educaţional al copiilor şi tinerilor prin programe catehetice precum "Hristos împărtăşit copiilor", "Nu abandona şcoala!" "Alege şcoala", tabere de creaţie creştină de genul "Licăr de lumină", ca să enumerăm numai câteva dintre ele. Toate acestea au ca scop oferirea sensului şi speranţei copiilor "spre a trăi viaţa în comuniune de iubire şi preţuire reciprocă, cultivând demnitatea şi solidaritatea umană", cum spune Întâistătătorul nostru. Iar prin activitatea social-filantropică desfăşurată în toate eparhiile Patriarhiei, numai la nivelul anului 2009, au beneficiat de proiectele sociale 629.459 de persoane şi familii, dintre care 152.270 de copii din aşezămintele sociale ale Bisericii, ale statului, dar mai ales din familii sărace şi fără posibilităţi de întreţinere sau cu părinţii aflaţi la muncă în alte ţări, şi 116.979 de familii sărace, fără posibilităţi materiale sau adăpost, tineri, studenţi, şomeri, deţinuţi eliberaţi sau victime ale inundaţiilor. Pentru susţinerea activităţilor social-filantropice, Patriarhia Română a cheltuit anul trecut 44.949.833,29 lei.

Copiii sunt viitorul familiei, al neamului şi al Europei

Referitor la grija Bisericii cu privire la importanţa viitorului copiilor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea la Consfătuirea metodică a profesorilor de religie din judeţul Prahova, desfăşurată la Buşteni pe 25 septembrie 2008: "Biserica este preocupată nu numai de participarea elevilor la orele de religie, ci şi de participarea lor la toate activităţile didactice din şcoală. Astfel, Biserica acordă o deosebită atenţie, prin programul "Nu abandona şcoala!", prevenirii în rândul elevilor a abandonului şcolar, aflat în continuă creştere, precum şi diminuării efectelor acestuia, prin reintegrarea în sistemul de învăţământ a copiilor şi tinerilor care, confruntaţi cu dificultăţi sociale, au renunţat la studii.

Aşadar, nici o familie să nu lase copiii fără şcoală! Orice sacrificiu trebuie făcut pentru cultura şi binele copiilor. Ei sunt viitorul familiei, al neamului, al ţării şi chiar al Europei, dornică să se constituie într-o unitate de valori din care nu pot lipsi cele religioase. Economia, ştiinţa şi tehnologia nu pot rezolva multiplele probleme sufleteşti ale omenirii, ci este nevoie de liantul viu la credinţei în iubirea eternă a lui Dumnezeu faţă de umanitate, ca bază pentru comuniune stabilă".