Măcar o dată în viaţă aflăm că cineva drag nouă trece printr-o teribilă suferinţă fizică. Unii bolnavi primesc diagnosticul cu seninătate, convinşi că e o încercare a vieţii, alţii, dimpotrivă, se simt învinşi, sunt disperaţi şi încetează să mai lupte. Există şi cazuri în care medicina nu mai acordă nici o şansă de însănătoşire, iar drama personală a acestor bolnavi se transformă într-o dramă a întregii familii. Cum abordăm aceşti bolnavi? E bine să le spunem adevărul despre boala lor? În ce măsură poate să-i ajute familia, preotul sau psihologul să treacă peste adevărul teribil al stării lor de sănătate? Sunt câteva din întrebările la care am încercat să aflăm răspunsurile potrivite.
Ni se întâmplă tuturor ca din când în când să trecem printr-o stare de boală, uneori mai uşoară, alteori mai grea. În unele cazuri, medicina găseşte soluţii de repunere în funcţiune a complicatelor mecanisme ale organismului uman. Dar sunt şi cazuri în care stări cumplite de suferinţă dau peste cap socotelile ştiinţei. Medicii le numesc boli incurabile şi capitulează în faţa lor. Preoţii le consideră încercări ale lui Dumnezeu în etapa trecerii prin această lume. Însă bolnavii nu ştiu, de cele mai multe ori, cum să-şi explice boala, nu înţeleg de ce li se întâmplă tocmai lor, iar în sufletele acestora intervine disperarea şi chiar revolta. Pentru familie, momentul unei boli grele, fără speranţă de vindecare, e încă şi mai dureros, şi mai dilematic; nu ştiu cum să procedeze cu cel aflat în suferinţă, dacă e bine să-i spună sau nu adevărul despre acel diagnostic.
Medicul, obligat prin lege să comunice adevărul despre gravitatea bolii
Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare, medicii sunt obligaţi să informeze pacientul în legătură cu starea sa de sănătate, indiferent de cât de dur poate suna acest adevăr.
"Există două perspective în relaţia medic-pacient în ceea ce priveşte stările terminale sau bolile grave: o perspectivă secularistă, cea legală, care obligă medicul să comunice direct pacientului orice diagnostic, inclusiv gravitatea acestuia (prognosticul) şi o perspectivă ce ţine de mesajul umanist al profesiei medicale ("principiul bunului samaritean"), conform căruia, dacă este în interesul bolnavului, este bine să utilizezi şi minciuna pioasă. Pentru a exista un echilibru între aceste două abordări, medicul trebuie să-şi cunoască foarte bine pacientul şi cultura grupului, a comunităţii din care face parte acesta. Noi încercăm să lansăm acum o dezbatere cu privire la informarea pacientului, la starea psihologică a acestuia, pentru a vedea dacă nu cumva comunicarea diagnosticului şi a prognosticului, aşa cum prevede legea, uneori nu este în defavoarea bolnavului. În România, în practică, medicii buni găsesc diferite modalităţi prin care să ţină seama de starea pacientului, fie prezentându-i lucrurile gradat, fie de o manieră mult mai caldă", explică prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România.
"Când vine vorba de copii, situaţia e foarte grea"
Unora dintre aceşti pacienţi, familia decide să le spună adevărul despre boala lor şi atunci medicul şi preotul lucrează mână în mână, în ideea de a uşura suferinţa celui bolnav. "Mă confrunt mereu cu pacienţi în stare critică la Secţia de Reanimare, în special cei cu fractură de coloană cervicală, când aceştia sunt conştienţi până în clipa morţii. Acolo merg zilnic, după vizita medicilor, să-mi fac datoria de a-i spovedi şi împărtăşi pe aceşti pacienţi, de a-i sfătui să se roage, pentru a se apropia cât mai mult de Dumnezeu, să se căiască cum s-a căit tâlharul de pe cruce, pentru că nimeni nu ştie câte zile are de trăit pe pământ. Bolnavii îmi spun ce-i doare sufleteşte, iar mărturisirile lor sunt de-a dreptul zguduitoare", explică pr. Adrian Chelaru, de la Capela Spitalului de Neurochirurgie "Sf. Treime" din Iaşi.
Cele mai dificile cazuri sunt cele ale copiilor aflaţi în stări-limită. "Când vine vorba de copii, situaţia e foarte grea. Cuvintele sunt prea mici pentru a exprima o astfel de suferinţă. Este foarte greu şi pentru părinţi să-şi vadă unicul copil stingându-se pe patul de spital. Şi acum avem internată aici o fetiţă de şapte anişori. Când a venit, i s-au dat 1% şanse. Diagnosticul este anevrism rupt, ceea ce nu se întâlneşte la copii aşa de mici. Mama şi tata au venit disperaţi, s-au rugat la Capelă, acum fetiţa este într-o situaţie gravă, dar nu foarte gravă, şansele de a trăi s-au mărit şi nu vă pot spune fericirea de pe chipurile părinţilor", povesteşte părintele Adrian Chelaru.
▲
Preotul de spital, mângâietorul celui aflat în suferinţă
Datele centralizate la nivel naţional arată că, în cuprinsul Patriarhiei Române, 364 de preoţi îşi desfăşoară activitatea în 236 de biserici, capele şi paraclise construite sau amenajate în spitale şi aşezăminte de ocrotire socială ale Statului sau ale Bisericii. Alte 28 de biserici şi capele se află în diferite stadii de construcţie sau amenajare, dar în multe spitale se fac slujbe în amfiteatre, săli de şedinţă sau holuri.
Toţi aceşti preoţi se află în fiecare zi la căpătâiul bolnavului, încurajându-l, ajutându-l să depăşească şocul unui diagnostic de multe ori dureros şi pregătindu-l, acolo unde este cazul, să treacă, împăcat, momentul despărţirii de această lume.
"Am întâlnit cazuri în care bolnavii îi mulţumeau lui Dumnezeu că le-a lăsat timp, câteva zile măcar, ca să se pregătească. Am întâlnit şi bolnavi care nu voiau să se împărtăşească sub nici o formă, refuzând asistenţa religioasă. Majoritatea se apropie însă de Dumnezeu, plâng, îşi dau seama de adevăr, chiar dacă familia tace. Iar părerea mea este că nu e bine ca familia să ascundă adevărul, pentru că bolnavii aceştia trebuie să se pregătească", spune părintele Adrian Chelaru, preot, de opt ani, la Capela Spitalului de Neurochirurgie "Sf. Treime".
▲ Psihologul şi duhovnicul atenuează şocul unui diagnostic crud
Pe lângă medicul de caz şi membrii familiei, psihologul are un rol crucial în consilierea şi ajutarea bolnavului să treacă peste momentul crudului adevăr despre boala sa. "Din punct de vedere psihologic, nu toţi pacienţii sunt capabili să accepte şocul unui diagnostic grav. De aceea, rolul psihologului este acela de a găsi, împreună cu medicul, formula cea mai potrivită în a-i transmite diagnosticul şi de al face să înţeleagă ce presupune tratamentul, pentru a-l accepta. Uneori, tratamentele din Oncologie sunt greu de suportat, au efecte secundare (starea de rău, căderea părului). Altfel, omul îşi pierde complet încrederea în tratament. Aşadar, suportul psihologic este esenţial şi trebuie să existe în toate spitalele", a explicat dr. Gabriel Crumpei, medic primar psihiatru.
Atât în cazul unor boli grave, dar mai ales atunci când pacienţii se află în ceea ce medicii numesc stări terminale, prezenţa duhovnicului e imperios necesară. Acesta are rolul de a-l împăca pe bolnav cu sine însuşi, de a-l face să înţeleagă starea de boală şi de a-l pregăti spiritual pentru trecerea din această lume. "În faţa morţii, unii oameni se comportă diferit. Adevăraţii creştini privesc cu seninătate moartea şi boala. Eu însumi am auzit adeseori oameni care spuneau că Dumnezeu le-a dat o anumită boală pentru păcatele lor. Deci, oamenii întâmpină cu smerenie boala şi o biruie cu puterea rugăciunii. Sunt şi oameni care cad uşor în deznădăjduire. De aceea, orice preot are datoria de a-l pregăti pe credinciosul lui într-un astfel de moment, în primul rând prin spovedanie completă, sinceră şi făcută după toată rânduiala Bisericii, apoi prin sfaturile care-i dau speranţă unui om că odată cu moartea noastră fizică nu se încheie totul. Căci, cum spune o cântare din tradiţia de cult a Bisericii, "scară către cer mormântul se face"", ne învaţă părintele Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
