Secularizarea este una dintre temerile exprimate din ce în ce mai des în România ultimilor ani și ea a înlocuit teama de ateism pe care o auzeam în perioada comunistă. Secularizarea este un concept diferit de ateism, în sensul că ateismul avea ca scop ultim anihilarea religiei. Secularizarea nu are acest țel, dimpotrivă, insistă pe protejarea religiei chiar prin legislație, dar urmărește expulzarea ei din spațiul public și practicarea în privat. Mulți oameni o percep ca pe ceva rău, ceva care favorizează o răceală a credinciosului față de religie și, în cele din urmă, o abandonare a religiei.
Cumva, conceptul de secularizare este precum cel de persoană: toată lumea îl folosește, dar puțini îl înțeleg sau înțelegerea unora diferă drastic de a altora. Voi porni de la o definiție foarte generală a secularizării, precum cea exprimată mai sus, și voi încerca să o detaliez de-a lungul câtorva articole, prezentând-o istoric, analizând-o și evaluând-o în lume și în România.
În lumea occidentală, unde fenomenul secularizării a apărut de prin secolul 18, s-au luat măsuri (unele drastice) de separare a religiei de stat, de împingere a religiei în afara spațiului public în interiorul celui privat – biserica, propria casă. În secolul 20, teoria dominantă în științele sociale occidentale proclama faptul că, cu cât o societate se modernizează, cu atât ea se secularizează, împingând religia în spațiul privat. Au existat numeroși doctrinari ai secularizării, mai ales până prin anii ’70-’80.
Evenimentul politic care a dus la dubii despre validitatea acestei teorii este Revoluția Islamică din Iran (1979). Doctrinarii vestici ai secularizării au fost șocați că o societate cu o conducere pro-vestică, precum cea a şahului Mohammad Reza Pahlavi (regele Iranului), se putea întoarce la religie, după ce făcuse pași serioși către modernizare. Nu doar state occidentale creștine au crezut că modernizarea le aduce secularizare (și lucrurile chiar așa s-au întâmplat), dar și state islamice, precum Turcia, Egipt, Pakistan, Siria sau Iran, au cochetat cu secularizarea ca o consecință pentru modernizare, de-a lungul primei jumătăți a secolului 20. Gestul de alungare a șahului Iranului și revenirea, din exilul în Franța, a ayatolahului Ruhollah Khomeini (1902-1989) în țara sa natală ca politician și lider religios șiit, necontestat în 1979, au reprezentat începutul sfârșitului secularizării și au generat discuții despre o posibilă de-secularizare a lumii, care continuă până astăzi. Tot în 1979 se năștea la câteva mii de kilometri de Teheran, în SUA, Mișcarea Majoritatea Morală, sub conducerea pastorului baptist Jerry Falwell Sr. (1933-2007), care și ea va milita pentru readucerea lui Dumnezeu în spațiul public și va da suport președintelui american Ronald Reagan, în perioada 1980-1989 (încercare fără succes însă), să își aducă propriul candidat la Președinție în speranța că acesta va împlini visul mișcării. La aceste evenimente trebuie să se adauge și acela foarte semnificativ al căderii comunismului în Europa de Est, în 1989, și în Uniunea Sovietică, din 1991. Iarăși, profeții secularizării au fost șocați să descopere că după 1989 o mare parte a populației fostelor țări comuniste îmbrățișa religia în loc să se declare atee, cum se aștepta după atâtea decenii de comunism.
La ora actuală, în cercurile academice occidentale există, în principal, trei opinii despre secularizare. În primul rând, Peter Berger (1929-2017), fost sociolog al religiei, de renume major la Boston College din SUA și fost avocat al teoriei secularizării, retractează propria teorie ca greșită și, ca atare, trebuie abandonată: „Ceea ce eu și majoritatea celorlalți sociologi ai religiei am scris în anii ’60 despre secularizare a fost o greșeală. Argumentul nostru de bază era că secularizarea și modernitatea merg mână în mână. Cu mai multă modernizare vine mai multă secularizare. Nu era o teorie cretină. Exista ceva evidență pentru ea. Dar cred că era fundamental greșită. O bună parte din lumea de azi este clar ne-secularizată, ci foarte religioasă” [Peter L. Berger, „Epistemological Modesty: An Interview with Peter Berger,” Christian Century 114 (1997): 972-975, 978.]. Explicația dată de Berger se bazează pe argumente istorice precum cele petrecute în 1979 și 1989 și este relativ ușor de înțeles prin considerarea acelor evenimente.
În al doilea rând, politologi de renume major în științele sociale, precum Pippa Norris (Universitatea Harvard, n. 1953) și Ronald Inglehart (Universitatea Michigan, n. 1934), nu sunt convinși atât de ușor să renunțe la teoria secularizării, ci încearcă să o salveze prin injectarea în ea a factorulului „securitate”: părți din lume care se simt nesigure sunt mai religioase decât acele regiuni din lume care se simt sigure [Pippa Norris and Ronald Inglehart, „Sacred and Secular. Religion and Politics Worldwide” (Cambridge University Press, 2004)]. Securitatea așa cum o înțeleg ei nu se referă doar la securitate militară, ci și, de pildă, la o securitate oferită de servicii sanitare sau educaționale funcționale. În acest context, marea dilemă pe care cei doi politologi nu o rezolvă este a Statelor Unite, o țară care, cu siguranță, are o securitate militară, de sănătate și educațională cum puține țări din lume au, și totuși este una dintre cele mai religioase țări din lume. SUA este marele elefant prezent în cameră pe care ei refuză să îl vadă.
A treia opinie dominantă actualmente în cercurile academice occidentale este cea conform căreia secularizarea trebuie regândită. Sunt deja numeroși reprezentanți ai acestei din urmă opinii și aș dori să prezint aici doar un nume, Craig Calhoun (n. 1952), sociolog, președintele Social Science Research Council (SSRC, 1999-2012) din SUA și directorul London School of Economics and Political Science (2012-2016). El vorbește despre „mitul secularismului”, conform căruia Pacea de la Westphalia (1648) a adus sfârșitul „războaielor religiei”, mit îmbrățișat de domeniul relațiilor internaționale din științele politice și de științele sociale în general. Conform acestui mit, religia este o chestiune domestică și privată, în timp ce relațiile internaționale sunt o chestiune publică. În viziunea lui Calhoun, războaiele menționate nu erau cu adevărat războaie ale religiei, ci lupte ale taxării, ale nașterii statelor moderne și ale apariției naționalismului. A ignora rolul religiei în chestiunile publice, conform lui, duce la pierderea din vedere a impulsului pentru reformă politică și socială: drepturile omului, socialismul creștin, mișcările americane de drepturi civile pentru negri (apărute în bisericile baptiste americane) nu pot fi înțelese dacă dăm la o parte religia.
(Lucian Turcescu este profesor la Universitatea Concordia, Montreal, Canada)
