Nu doar Postul Mare în care ne aflăm trezeşte în noi setea de a ne depăşi cotidiana nimicnicie, fie ea individuală sau comunitară, ci şi iarna din care se pare că ieşim. Comunităţile din ţara noastră au fost supuse de natură unui test pe care nu reuşim să-l trecem de sute de ani şi care vorbeşte despre starea precară a spaţiului comun.
În România, statul are tentaţia de a monopoliza spaţiul comun. A avut-o întotdeauna şi i-a reuşit de cele mai multe ori. Când Alexandru Ioan Cuza a pus în aplicare secularizarea averilor mănăstireşti, a distrus încă din faşă capitalismul ce ar fi trebuit să se nască, prin consacrarea statului, drept cel mai mare proprietar, producător şi comerciant. Unii ţărani au primit ceva pământ şi încă îl reperează pe domnitorul Al. I. Cuza drept salvatorul satelor, dar nu au putut niciodată fi părtaşi ai unei pieţe libere viciate de etatism şi dirijată de elitele cazate în cele mai înalte birouri administrative.
Modelarea spaţiului comun
Toate statele serioase s-au construit în generaţii, timp în care marile corpuri sociale (Bisericile, breslele, antreprenorii, universităţile, familiile) au avut şansa de a se exprima, de a-şi negocia puterea şi de a-şi demonstra aportul la binele comun. În cazul românesc însă, statul s-a construit brusc, de sus în jos şi s-a aşezat domnind peste o societate neobişnuită cu libertatea, cu spontaneitatea pieţei libere şi cu grija faţă de spaţiul comun. De la ţăranul oltean obişnuit săşi ia agoniseala de-o viaţă şi să fugă din calea perceptorului fiscal lăsând în urmă vatra satului în timpul ocupaţiei austriece (1718-1739) până la mutarea zăpezii din curţile proprii pe drumurile publice, cetăţeanul român s-a autoexclus din ipostaza de modelator raţional al spaţiului comun.
Locul gol al puterii
Pentru două generaţii de români, fabrica a fost singurul spaţiu comun, unul care şi reproducea regimul în miniatură. Fărâma de viaţă personală lăsată liberă de către regimul comunist sau sustrasă cu abilitate de sub controlul acestuia era trăită sub filosofia lui "a te descurca cumva". Fabrica era un loc cel puţin gri, dacă nu chiar negru, unde nu conta calitatea produselor, de vreme ce acestea nu erau decât ofrande arse pe rugul economiei planificate de către regimul luminat şi mereu însetat de monopolizarea simbolică a spaţiului comun.
Deşi şi-a propus contrariul, regimul comunist a continuat într-un ritm şi mai accelerat procesul individualizării iniţiat de modernitatea românească. Postcomunismul a reluat, trecând ca şi cum n-ar fi existat peste cei mai bine de 50 de ani de totalitarism, vechile structuri ale intervalului 1860-1938: un stat sărac pentru cetăţenii care l-au creat, dar destul de bogat şi generos pentru cei care îl populează, incapabil să participe raţional la modelarea spaţiului comun. În acest sens, istoria statului român nu are discontinuităţi, e mai degrabă rectilinie în ceea ce priveşte guvernarea spaţiului comun.
Democraţiile, spre deosebire de totalitarisme, presupun un spaţiu gol al puterii, recunoscut instituţional şi acceptat ca atare: societatea civilă, născută pe faptul că omul are dreptul de a avea drepturi. Înseşi alegerile periodice ne reamintesc că locul gol al puterii trebuie evacuat tocmai pentru că acesta are un statut ontologic gol. În zilele noastre zăpada ce tocmai a căzut pare să fi ocupat întreg spaţiul comun de vreme ce nu doar satele sunt îngropate în zăpadă, ci şi puţinele noastre virtuţi comunitare. Prin urmare, zăpada ne îndeamnă să raţionalizăm acest spaţiu gol al puterii, să-l facem al nostru sustrăgându-l de sub modelarea regimului.
De la fabrică la parohie
În acest sens, societatea românească beneficiază de un model care o precede şi o însoţeşte în întreaga ei istorie: parohia. Cu excepţia câtorva altor tipuri de comunităţi apreciabile, dar care sunt o "rara avis" în ţara noastră, parohiile sunt singurele comunităţi care îndeplinesc exigenţele unui spaţiu comun, deopotrivă raţionalizat, disciplinat şi spiritualizat. În parohie, omul nu este doar un cetăţean înzestrat cu drept de vot, un salariat blindat de drepturi sociale şi împovărat cu taxe, impozite şi datorii etc., ci este toate acestea şi mai mult. Este deplin.
Doar în jurul Sfântului Potir omul experiază realitatea persoanei, este simultan topit în comuniunea harică a Sfintei Euharistii, dar şi subiect personal al Tainei. Micropolitica parohială are darul de a crea un spaţiu comun prin suprapunerea a două regimuri (democraţie şi hristocraţie), în care locul puterii este simultan şi gol, şi plin. Parohia transcende democraţia de vreme ce credinciosul îşi trăieşte doar aici maxima libertate terestră şi este chemat să umple locul gol al puterii cu virtuţile sale. Pe de altă parte, hristocraţia specifică Bisericii ne arată că doar Mântuitorul Iisus Hristos umple deplin locul puterii ca autor al Sfintelor Taine.
Prin urmare, locul gol al puterii a reprezentat o continuă tentaţie pentru stat. Acesta l-a dorit confiscat, iar cetăţenii nu s-au exersat în a-l raţionaliza ca spaţiu al binelui comun, conformându-se mai degrabă ispitei de a aştepta intervenţia birocraţilor. Societatea românească este chemată să-şi găsească un limbaj propriu al disciplinării spaţiului comun, aşa cum credincioşii se regăsesc deplin în spaţiul comun al parohiei prin limbajul Sfintei Euharistii.
