Viaţa din închisoare este pentru mulţi dintre noi un subiect pe care de multe ori îl evităm în discuţii. Pentru capelanii din mediul carcerar, intrarea dincolo de gratii şi participarea la viaţa zilnică a deţinuţilor fac parte din activitatea zilnică. Misiunea lor este de a propovădui cuvântul evanghelic unei categorii de oameni care poate are nevoie cel mai mult de grija şi mila lui Dumnezeu. Valentin Zamfir este un teolog român care, de trei ani şi jumătate, este capelan de închisoare în Belgia.
Cum aţi ajuns capelan de închisoare în Belgia?
Am fost iniţial profesor de religie, după absolvirea Facultăţii de Teologie din Craiova, în 1998. Am studiat apoi la Bruxelles doi ani Cateheză şi Pastorală şi paralel Drept şi Criminologie. Preocupările mele în cadrul învăţământului religios din comunitatea franceză, precum şi interesul meu pentru mediul penitenciar l-au determinat pe Mitropolitul Pantelei al Beneluxului, singurul reprezentant al Bisericilor Ortodoxe pe lângă instituţiile de stat din Belgia acolo, să mă propună la Ministerul Justiţiei pentru a ocupa unul dintre cele patru posturi de capelan. Iniţial am refuzat, ţinând cont că nu sunt preot. M-am simţit oarecum nepotrivit pentru acest post pentru că nu eram preot. Ştiam că în acel mediu este mare nevoie de slujbe religioase. În cele din urmă am acceptat şi, imediat după numirea mea, am fost desemnat coordonator al grupului de capelani, din care mai fac parte un capelan din Serbia, unul din Georgia şi unul din Franţa.
Cum văd autorităţile belgiene activitatea Bisericii Ortodoxe în acest mediu?
Interesant ca şi pastoraţie în mediul carcerar din Belgia este că noi nu avem o structură bine definită ca în România. Să nu uităm că acolo ne aflăm într-un spaţiu multicultural, de pluralism religios-etnic, ceea ce face ca Biserica Ortodoxă să se găsească într-o poziţie minoritară. Cu toate acestea, există un interes deosebit faţă de cultele religioase care-şi desfăşoară activitatea în Belgia. Avem întruniri periodice atât cu ministrul justiţiei, cât şi cu şeful său de cabinet, de asemenea mergem adesea la Direcţia Generală a Penitenciarelor din Belgia.
Câţi români sunt acolo şi care sunt nevoile lor?
Eu nu vorbesc în cifre. Spun doar că avem români în acest mediu. Şi în Belgia, ca şi în România, închisoarea înseamnă privare de libertate. Diferenţa este că deţinuţii români din Belgia au nevoi în plus faţă de cei din România. Mă refer aici în primul rând la problema comunicării. Ce te faci dacă nu ştii să scrii un raport? Cum îţi poţi cere drepturile? Cum să urmezi un curs de informatică sau să participi la o activitate dacă nu cunoşti limba? Sunt situaţii în care ei au nevoie de un traducător pentru a le citi chiar şi decizia de la tribunal.
"Îşi pun viaţa pe tavă"
Cât de grea este misiunea unui capelan de închisoare?
Rolul meu primordial este de a-i consilia din punct de vedere religios. Dar nevoile lor de acolo mă determină să fac mai multe. În primul rând sunt o prezenţă umană. Prin exemplul nostru trebuie să le transmitem un sentiment de încredere, pe care ei l-au pierdut odată ce au intrat în acest mediu. Ei îşi manifestă neîncrederea în diferite forme. Pentru noi, capelanii, un rol esenţial este tocmai acela de a restabili această legătură de încredere. Ei caută pe cineva cărora să se confeseze, cărora să le vorbească. Îşi pun viaţa pe tavă. Se înfiripează un dialog sincer, deschis, de la prima întâlnire în majoritatea cazurilor. În afara zidurilor închisorii, în libertate, oamenii din ziua de astăzi sunt puţin mai retraşi, mai circumspecţi faţă de cei din jur.
Concret, care este activitatea dumneavoastră?
În principal organizăm lecţii de cateheză o dată pe săptămână. Aici intervine iarăşi ceva interesant pentru capelanii ortodocşi. Noi suntem minoritari acolo, pentru că într-una din cele patru închisori în care activez mai sunt patru capelani catolici. Având şapte închisori, munca este mai lentă. Adesea, apelez la preoţii din parohiile apropiate. Deţinuţii participă mereu la orele de cateheză. Ei mă percep ca o prezenţă a Bisericii. Grupurile sunt alcătuite în funcţie de limbile vorbite. Pot să discut cu românii, cu celelalte naţionalităţi care au cunoştinţe de limbă franceză şi cu cei care vorbesc engleză. Pot să facilitez accesul preoţilor din celelalte jurisdicţii, cu ajutorul direcţiunii, atunci când există o solicitare din partea deţinuţilor. Organizăm servicii liturgice, o Vecernie, un Acatist cu unul sau altul dintre preoţii din parohii. S-a oficiat şi Sfânta Liturghie de câteva ori, însă timpul acordat acestor activităţi este limitat, de 45 de minute, maximum o oră. Sunt cazuri în care programul ne este schimbat şi de aceea este mai dificil să organizăm oficierea Sfintei Liturghii.
O evadare spirituală
Cum reacţionează în timpul serviciilor religioase?
Sunt foarte atenţi şi se regăsesc pe ei înşişi. Acele momente în care participă la slujbă sau la un concert de colinde sunt echivalentul evadării. Pentru ei este o evadare spirituală. Este o reîntoarcere în timp, este o reîntâlnire cu ei înşişi, îşi regăsesc identitatea. Este o reîntâlnire cu istoria noastră, cu tradiţiile Bisericii noastre şi pentru ei, ca toţi ortodocşii, lucrurile acestea sunt foarte importante.
Vă simţiţi dezavantajat că sunteţi mirean?
Dimpotrivă. Principalul avantaj este că am o mai mare libertate faţă de un preot. Ca preot, dacă vrei să mergi în altă juridicţie, la altă biserică din Bruxelles, trebuie să ceri binecuvântarea ierarhului ca să slujeşti acolo. Ca laic, nu depind de aceste lucruri şi pot activa mult mai uşor. În plus, trăiesc unitatea în diversitatea Ortodoxiei. Pentru mine nu mai este doar un concept. Am studiat Teologia, pentru mine a însemnat ceva foarte frumos, dar nu am reuşit să trăiesc acest concept de unitate în diversitate, până am mers acolo şi am văzut atâtea jurisdicţii ortodoxe.
Surprinzător este că, în majoritatea cazurilor, deţinuţii îmi spun că discuţiile noastre sunt mai fireşti, mai naturale. Asta nu înseamnă că preotul nu are un rol important. Dacă voi fi chemat la preoţie, cu siguranţă voi spune că sunt împlinit.
"Chiar dacă inima mi-e sfâşiată"
Câţi dintre români v-au căutat după eliberarea din închisoare?
Mulţi. Dar de fiecare dată n-am răspuns, chiar dacă inima mi-e sfâşiată. Mereu îmi doresc să-i revăd în libertate. Îmi lasă la eliberare numerele lor de telefon şi adresele. Îmi spun "vreau să ne întâlnim afară, vreau să vezi cine sunt, cum m-am schimbat". Am refuzat de fiecare dată pentru că nu vreau ca prezenţa mea afară să le readucă în memorie trecutul lor şi mai ales să provoc neplăceri în faţa prietenilor sau a familiei. La un moment dat a trebuit să scot din închisoare o româncă cu o fetiţă născută în timpul detenţiei. A născut afară, după care a fost readusă în celulă, unde avea toate condiţiile necesare. După trei luni a fost eliberată. N-am putut s-o las singură cu fetiţa. Am condus-o la Bruxelles, pentru că veneam dintr-o închisoare din altă regiune a Belgiei. Am vorbit cu un capelan de altă confesiune şi i s-a oferit o cameră pentru două nopţi. A avut apoi probleme cu documentele, pentru că fetiţa nu avea paşaport. Am luat legătura cu Consulatul României şi am rezolvat problema. Apoi, hârtia nu avea toate aprobările şi a trebuit să merg să rezolv şi aceste inconveniente. În cele din urmă am reuşit să o trimit în ţară. Îşi dorea mult să fiu naşul copilului. Am sunat-o recent şi fetiţa împlineşte trei anişori. Ce pot să-i spun eu fetiţei despre mine? Cum să-i explic trecutul mamei sale în care ne-am întâlnit? Prefer să-i las să-şi refacă viaţa, fără să le-o tulbur cu amintiri neplăcute din perioada detenţiei.
