Folosirea în scop distructiv a progresului ştiinţei şi tehnicii

Dacă până în 1989, librăriile erau încărcate de cărţi care elogiau cultul personalităţii şi proslăveau raţiunea şi materia în locul lui Dumnezeu, astăzi, ele sunt invadate, printre altele, de o mulţime de cărţi care nu aduc folos sufletesc cititorului, ci dimpotrivă, îi înveninează sufletul cu idei bizare şi retrograde, care nu fac altceva decât să-i producă nelinişti, incertitudini şi, în cele din urmă, să-l abată de la dreapta credinţă.

Sunt voci din partea unor credincioşi şi chiar clerici care susţin că slujbele bisericeşti sunt prea lungi şi prea obositoare, încât credinciosul zilelor noastre nu are timpul necesar să participe la ele, pentru că totul acum se petrece după cronometru.

Printre cei care socotesc că slujbele noastre sunt prea lungi sunt, poate, şi acei preoţi care nu conştientizează centralitatea şi valoarea Sfintei Liturghii în cult şi încurajează, bineînţeles, din motive pecuniare alte slujbe, precum acatistele, dezlegări de tot felul, exorcismele, creând în mintea naivă a credincioşilor ideea că acestea produc îndeplinirea imediată a dorinţelor, înşelând astfel buna credinţă a lor.

Pe fondul sărăciei şi al nevoilor de tot felul, observăm că toate acestea au o mare priză la credincioşi, diminuând în felul acesta importanţa Sfintei Liturghii şi denaturând astfel cultul nostru creştin. Biserica noastră nu e o biserică a magiei, ci este biserica adevărului, centrată pe Hristos şi pe Sfânta Liturghie, chiar El, Mântuitorul, a consemnat valoarea Sfintei Împărtăşanii în mântuirea noastră: "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan VI, 54).

Cultul nostru divin ortodox, înfrumuseţat cu o salbă minunată de cântări şi rugăciuni înălţătoare şi ziditoare de suflet, este un tezaur inepuizabil de doctrină şi de viaţă morală şi un fluid generator de simţire şi trăire creştină, iar pentru valoarea lui dogmatică şi lirică este o cateheză vie pusă la dispoziţia credincioşilor. Ortodoxia pune la dispoziţie, prin cultul ei sublim, o adevărată sursă de respiraţie a sufletului şi mediu de exprimare şi manifestare a credinţei şi trăirii religioase. Paradoxul, dezacordul şi duplicitatea nasc dezechilibrul moral, neîncrederea, suspiciunea şi în cele din urmă sminteala şi depărtarea de Biserică.

Misiunea Bisericii în vremurile actuale

Misiunea Bisericii Ortodoxe în societatea de astăzi reprezintă o problemă destul de delicată, care a atras atenţia a numeroşi învăţaţi, oameni de cultură, ierarhi de seamă, preoţi, călugări, care prin eforturile lor culturale au încercat să contureze şi apoi să aprofundeze pentru toţi iubitorii de literatură religioasă ideile fundamentale privitoare la misionarismul Bisericii noastre Ortodoxe.

În experienţa istorică a multor Biserici Ortodoxe, însuşi cuvântul "misiune" a fost asociat cu acela de prozelitism, de încercare de convertire a credincioşilor ortodocşi prin orice mijloace chiar şi prin impunerea de pedepse fizice sau alte atrocităţi de acest gen.

Este drept că astăzi această interpretare a termenului nu mai este dominantă din cauza unei abordări eclesiologice bine definite, cuprinzând în mod special propovăduirea cuvântului cuprins în Sfânta Scriptură, actele liturgice săvârşite în cadrul cultului, spiritualitatea creştinilor şi activitatea pastorală. Pornind de la aceste valenţe pe care le poate atinge termenul de "misiune", putem afirma că Biserica desfăşoară activitatea pe două fronturi: în interior, organizând viaţa liturgică şi socială a comunităţii creştine, şi în exterior, propovăduind Evanghelia celor din afară, având conştiinţa unei trimiteri speciale la cei necredincioşi.

Astăzi, mai mult ca oricând se observă o emancipare a diferitelor domenii ale existenţei, politic, social, cultural, în raport cu religia creştină. Domeniul ştiinţei, al tehnologiilor, al instrucţiei, al artelor, al vieţii economice se situează în afara sferei cu adevărat creştine. Nu mai există nici autoritate şi nici ideologie dominantă, ci o sumă de autorităţi independente, fiecare în domeniul ei propriu. Această situaţie a fost cauzată de o ideologie care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie şi a închis omul în imanenţa lumii, separându-l de Dumnezeu.

În cultura iluministă, centrul de interes al omului contemporan a fost deplasat de la Dumnezeu şi credinţă, la raţiunea autonomă şi la ştiinţă. Este adevărat că această tendinţă a înregistrat succese remarcabile în domeniul ştiinţei şi tehnicii, dând omului posibilitatea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă, ducând astfel la apariţia lumii civilizate. Însă toată această goană după satisfacerea necesităţilor materiale îl îndepărtează pe omul zilelor noastre de Dumnezeu şi de valorile spirituale, ducând chiar la folosirea în scop distructiv a progresului ştiinţei şi tehnicii.

Atras de exactitatea ştiinţelor naturale, omul uită de Dumnezeu, uită de scopul precis pe care-l are ca membru al Trupului tainic al Domnului Hristos şi îşi îndreaptă tot mai mult atenţia spre folosirea tehnicii în interes personal, cultivând într-o măsură extrem de redusă ştiinţele spiritului. În virtutea unui antropocentrism excesiv, omul se aşază în locul lui Dumnezeu pe pământ, căutând să exploateze natura prin mijloace tehnice fără precedent.

Apel la înţelepciune

În zilele în care trăim, cuvântul de ordine al Bisericii îl constituie apelul la înţelepciune, tact pastoral şi simplitate. Mântuitorul a spus: "Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii" (Matei 10, 16). Înţelepciunea constă în aceea că Biserica ştie să ia în considerare schimbarea politică şi dezbaterea ideologică ce se desfăşoară în contextul său. Practica sa este aceea de a nu se pronunţa în toate problemele politice şi de a păstra o atitudine pastorală, lăsând astfel posibilitatea multiplelor opţiuni şi a alternativelor variate. Biserica nu este doar un simplu instrument al misiunii. Misiunea este un criteriu al Bisericii şi nu există Biserică adevărată în afara misiunii.

Timpul acesta în care trăim poate fi catalogat drept unul de mari şi dese confuzii. Când omul nu este aşezat bine într-o lume sănătoasă şi solidă, este uşor de ademenit de orice făgăduinţă, oricât de bizară. Între acestea putem aminti superstiţiile, acele moşteniri ale religiilor precreştine, care nu numai că au rezistat atâtea secole, dar au luat chiar amploare. Ele se manifestă acolo unde doctrina creştină nu este sistematic prezentată. Superstiţia se oferă ca o soluţie ieftină şi la îndemâna oricui, o rezolvare uşoară şi spectaculoasă a unor nevoi concrete şi, alături de aceasta, o altă problemă deosebit de gravă o constituie vrăjitoria şi practicarea ei.

Biserica Ortodoxă oferă Europei toată experienţa sa bimilenară şi, aşa cum ea a trecut prin mai multe etape de maturizare şi de încercare, la fel avertizează, învaţă şi orientează instituţiile şi structurile actualei configuraţii europene spre o dezvoltare armonioasă. Privind trecutul şi raportul pe care Biserica l-a avut cu Europa, se poate spune că rădăcinile sale creştine sunt acelea care au definit şi identificat continentul nostru: în momentul în care se vorbea de Ortodoxie se vorbea despre Europa!

Elementele bune ale civilizaţiei europene provin în cea mai mare parte din Bizanţul Ortodox, care a fost apărătorul tradiţiei şi literaturii vechi greceşti, încreştinătorul acestora şi transmiţătorul tezaurului creştin în Occident, astfel încât, în final, la temeliile civilizaţiei europene se află Bizanţul, adică expresia dominantă a Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Prin apariţia creştinismului s-a dat o altă formă Europei, imprimându-i unele valori fundamentale. Dacă acum avem o Europă modernă însăşi, care a dat lumii idealul democratic şi drepturile omului, să nu uităm că aceasta îşi trasează valorile din moştenirea sa creştină.