Comunicarea, virtute şi menire ontologică a Bisericii, este unealta prin care aflăm Calea mântuitoare a sufletelor noastre. Hristos se vesteşte prin cuvânt; ca orice unealtă însă, comunicarea poate fi folosită şi fără discernământ de către persoane iresponsabile mediatic, care pot provoca pagube sufleteşti serioase şi uneori iremediabile celor ce le dau ascultare. În vacarmul mediatic gobalizat şi galopant în care ne aflăm, trebuie să regăsim discernământul ca mijloc de a deosebi virtuţile şi ispitele comunicaţional. În ajutor ne stă, de veacuri, de neclintit, Cuvântul lui Dumnezeu.
Biserica este, prin constituţia ei, o instituţie a comunicării. Astfel, comuniunea de iubire a Sfintei Treimi se împărtăşeşte credincioşilor în mod haric şi teandric prin lucrarea Sfintelor Taine în viaţa Bisericii. În acest fel, putem afirma că instituţia divino-umană întemeiată de către Hristos prin Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii este, prin excelenţă, arhetip al comunicării. Aceasta se realizează pe două direcţii. Una este cea verticală, în care Dumnezeu se comunică oamenilor şi oamenii comunică cu Dumnezeu, prin mijlocirea slujirii arhiereşti şi preoţeşti. A doua este cea orizontală şi presupune o comunicare interpersonală între credincioşi, în virtutea preoţiei universale, pentru realizarea idealului creştin: comuniunea iubirii frăţeşti.
De-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii, misiunea ei a depins în mare măsură de arta de a fi un bun comunicator, aşa încât numeroşi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti au demonstrat virtuozitate în aceasta. Sunt primordiale Sfintele Evanghelii, apoi scrierile apostolice, operele Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti ca, de pildă, Sfinţii Trei Ierarhi, marii apologeţi şi gânditori creştini, poeţi, traducători şi compozitori de alese opere teologice etc. Deci o bună slujire în Biserică depinde foarte mult de felul în care credinciosul şi slujitorul creştin înţelege să comunice valorile spirituale. Aceasta dă şi măsura în care auditoriul, adeseori format din mase mari de oameni, se întăreşte în credinţă şi sporeşte în lucrarea faptelor bune spre slava lui Hristos.
Cuvânt şi contra-cuvânt
Din păcate, în contemporaneitate, explozia tehnologiilor informaţionale a dus la o euforie a comunicării globalizante care, adeseori, se apropie mai degrabă de ispitire decât de virtute. Dacă în trecut apariţia unei opere teologice, a unui cuvânt ziditor sau a unei comunicări religioase era rodul unei atente şi temeinice supravegheri din partea unor garanţi ai autenticităţii Ortodoxiei, astăzi, din păcate, asistăm la apariţia unor mari cantităţi de aşa-zisă operă teologică ce tinde să semene mai mult cu vorbirea multă şi fără rost sau cu maculatura de tip ideologic.
Tendinţele de radicalizare a mesajului, de tabloidizare, de aruncare în ridicol a unor subiecte serioase, la care se adaugă şi lipsa de profesionalism în abordarea şi tratarea subiectelor, prin limbaj suburban sau exprimare academică excesivă, neînţelegând de fapt cine este destinatarul mesajului, toate acestea constituie ispitele comunicării mediatice de astăzi.
Fenomenul capătă aspectul unei duble ispite: întâi pentru comunicator, cel ce tinde adeseori să comunice nu din iubire ziditoare, ci din ispita slavei deşarte (ca să afle lumea că există şi el) şi apoi pentru receptorul mesajului, căutătorul de spiritualitate autentică, aflat în pericolul de a fi pus pe o cale greşită de refulările comunicaţionale ale unora. Nu sunt puţine cazurile în care ideile extremiste, degradarea morală, incultura crasă şi aberaţiile ştiinţifice postate pe internet găsesc destui adepţi care pot deveni, la un moment dat, pericole sociale, recurgând la terorism, radicalism, extremism, xenofobie, ură etc.
Zâmbim amar la citirea unor bloguri pe internet, care pretind vehement că apără valorile Ortodoxiei, dar, paradoxal, acestea apar sub semnătura unor anonimi. Să ne aducem aminte că, în creştinism, sfinţii, mucenicii şi marii teologi să fi folosit vreodată pseudonim sau să-şi ascundă identitatea, deoarece curajul de a-ţi afirma propria identitate îşi are rădăcina în cuvântul Evanghelic: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu" (Luca 12,8).
În acest fel, ne aflăm în situaţia paradoxală ca cei care vor să slujească Cuvântului prin cuvânt, să producă de fapt un contra-cuvânt. Prin lipsa de discernământ şi prin râvna fără pricepere, se ajunge în situaţia tristă ca închipuiţi jurnalişti creştini să degradeze cuvântul - vehicul de comunicare - prin ridiculizare.
O regulă întreită pentru eficienţa comunicării
Pentru a-i deosebi pe comunicatorii virtuoşi de cei ispitiţi avem de împlinit o întreită regulă. Mai întâi, luăm aminte la Sfântul Vasile cel Mare care ne-a lăsat, în celebrul "Cuvânt către tineri", o pildă prin care suntem îndemnaţi la folosirea discernământului în realităţile concrete ale vieţii noastre, inclusiv în cele mediatice. Sfântul recomanda oamenilor din vremea aceea să culeagă din literatură anumite elemente valoroase şi folositoare creştinilor, asemenea albinei care culege din floare numai ceea ce este folositor, adică nectarul. Prin urmare, discernământul presupune găsirea sensului folositor al vieţii noastre, în chip real şi duhovnicesc, prin dreapta-socotinţă şi prin evitarea extremelor, inutilităţilor sau patimilor sufleteşti.
Apoi, discernământul trebuie însoţit şi de o garanţie a faptului că mesajul care se comunică este unul autorizat de persoane sau instituţii ce deţin competenţe decizionale care pot filtra tendinţele deviante. În speţă, să ştim cu certitudine de la cine pleacă mesajul mediatic. Pentru aceasta, iată, instituţiile bisericeşti au decis înfiinţarea de mijloace de comunicare creştine, care, sub binecuvântarea şi ascultarea ierarhiei, emit spre public un mesaj creştin autentic.
Şi, nu în ultimul rând, stăruinţa în Adevărul cuvântului Evangheliei. Manipularea mediatică nu ar avea succes dacă nu ar găsi un "aliat" în noi înşine: subiectivismul mândriei. De aceea, păstrarea discernământului în haosul informaţional actual nu este posibilă fără împlinirea îndemnului pe care Mântuitorul ni-l adresează: lepădarea de sine şi purtarea Crucii, cu smerenie şi demnitate.
Între virtute şi ispită, între artă şi frustrare, calea împărătească a discernământului este singurul mod de a ne informa şi forma corect duhovniceşte în vacarmul comunicaţional de astăzi. Aceasta presupune întotdeauna ascultarea de glasul Evangheliei, de ierarhie, de canoanele şi poruncile Bisericii şi, nu în ultimul rând, de propriul duhovnic, toţi aceştia constituind garanţia înfăptuirii unei comunicări eficiente.
