1929: „Cum sunt trataţi la graniţă românii cari vin din America“

La începutul secolului al XX-lea, apărea o nouă categorie de cetăţeni, românii aflaţi în afara graniţelor statului. Aceştia erau românii de peste ocean, destul de numeroşi şi bine integraţi în societatea americană. Românii din America erau, în special, ardeleni plecaţi peste ocean din Imperiul Austro-Ungar. După unirea Transilvaniei cu Regatul, unii au încercat să revină în ţară, dacă nu să rămână, măcar pentru a-şi revedea familia sau pentru a investi. Cei 500.000 de români din America trăiau în comunităţi bine organizate, cu biserică, ziare proprii, bănci.

Atunci când românii din America încep să revină în ţară, ţara nu pare să fie pregătită să îi primească pe aceşti „venetici“ cu paşaport american. Cei fugiţi din Imperiu se întorceau acum într-o lume nouă, România Mare.

Un articol din februarie 1929, din ziarul „Cuvântul“, arată cum „Un român cu un milion dolari refuzat să intre în ţară. Cum sunt trataţi la graniţă românii cari vin din America să creieze industrii româneşti în Banat. O adunare a românilor din America la Timişoara“. Din acest articol se poate afla că la această adunare au participat „300 de oameni necăjiţi“. Care era motivul supărării acestora va arăta reporterul în articol: „Nâavem nevoie de dolari? (...) E vorba de acei români care agonisindu-şi un mic avut în America, nu se mulţumesc numai săâl depună la băncile româneşti din Banat, ci de multe ori idealul lor este ca însăşi să se reîntoarcă în ţară şi să creieze industrii după asemănarea celor americane. Dar reîntorşi în ţară aceştia sunt trataţi ca orice străin, de abia permiţându-li-se să şadă în ţară cu bilete de liberă petrecere valabile până la patru săptămâni. Un caz concret este al d-lui Lazi, fost notar la Detroit (USA), care era cât pâaci să fie aruncat peste frontieră dacă nu intervenea în mod energic d. Sever Bocu, ministrul Banatului. Alt caz este al bănăţeanului I. Trăilă care după o viaţă de muncă în America se întorsese spre ţară cu un milion de dolari pentru a creia o fabrică de sârmă în Banat şi care - ajuns la frontieră - scârbit de toate mizeriile ce i se făceau, cu primul tren sâa întors din drum, oprindu-se la Budapesta. De acolo a scris părinţilor săi din Banat să vină în Capitala Ungariei spre a-i vedea. După câteva zile sâa reîntors definitiv în America renunţând să mai vie în ţară“.

Numărul românilor din America era jumătate de milion, conform numărătorii făcute chiar de ei. Reprezentanţii acestora arată că „niciodată miniştrii români nu s-au interesat de românii din America“.

Lista persoanelor cărora li se interzice emigrarea

Legile interbelice nu încurajau emigrarea românilor, după cum arată „Cuvântul“, din decembrie 1928, unde este o lungă listă a persoanelor cărora li se interzicea emigrarea: „cetăţenilor români între 17-28 ani care nu au satisfăcut obligaţiunei legilor de recrutare; celor puşi sub urmărire penală pentru fapte pedepsite de lege cu minimum de trei luni de închisoare, cum şi celor care au de executat o pedeapsă penală“. Minorii şi femeile nemăritate erau lăsaţi de asemenea cu greu să imigreze“. Printre sancţiunile prevăzute de lege era şi cea pentru răspândirea de „ştiri false sau exagerate cu privire la condiţiunile de trai din ţara de emigrare sau la avantajele ce aceasta oferă emigranţilor“, care „atrage maximum pedepsei închisorei“.

Un reportaj din „Ultima Oră“, din 19 ianuarie 1929, descrie atmosfera din Calea Griviţei - „o mare poartă deschisă spre orizonturile străine, spre Occident, spre Orient şi mai cu seamă spre America de Sud“. Aici sunt nenumărate reclame care îmbie călătorul spre Argentina, Venezuela, Cuba, Chili, Peru şi Brazilia. Pentru atragerea clienţilor „există o întreagă literatură de conrupere pentru atragerea naivilor pe marile căi de navigaţie. Începe cu scrisorile «de-acasă». În Ardeal există încă legenda Americei, ţinut de îmbogăţire subită, de înavuţire magică. (...) Scrisorile acestea deformate mai mult încă decât deformează ele realitatea - circulă prin sate. Legenda prinde. Legenda se răspândeşte. Dorul de ducă se întinde. Un cântec de sirenă străbate, paradoxal - liniştitele sate ale Ardealului. Aici e principalul izvor“.

Patriotismul celor de peste Ocean a înmuiat inimile celor din ţară

Dorinţa de apropiere a românilor din America de ţară era susţinută de Biserică. Un articol din „Adevărul“ din 10 aprilie 1928, „Problema românilor din America. Primejdia desnaţionalizării. O intervenţie urgentă e necesară“, de dr. Nicolae Brânzeu, arată că „indiferenţa noastră pentru românii de peste hotare, chiar şi pentru cei din America libertăţii şi democraţiei, e o crimă faţă de viitorul acestor fraţi“.

Autorul a stat de vorbă cu preotul român din Aurora, Ilinois care a spus că „în America, în toate şcolile se învaţă numai în englezeşte, chiar şi în şcoalele noastre. Dacă nu li se va preda religia în româneşte şi deosebit limba română, copii noştri abia vor putea învăţa limba română, iar la generaţia viitoare de bună seamă nu va mai vorbi limba noastră“. În şcoala din Aurora învăţau în anul 1926 peste 300 de copii.

„Ultima Oră“, din 12 mai 1929, redă un interviu luat dr. C. Angelescu, cel care în 1917-1918 a fost primul reprezentant al României în America. Acesta relatează despre patriotismul românilor din Transilvania, care susţineau cauza naţională: „La Yungstavv, sâau strâns reprezentanţi ai celor 22 de parohii ortodoxe din America şi au încheiat un act solemn: „Hrisov de închinare şi supunere al românilor din America către Mitropolia Ungro-Vlahia“. Acest act „a avut un răsunet foarte mare în toată America şi în special înaintea preşedintelui Wilson şi a conducătorilor statului American“.

În sprijinul românilor din America vobeşte şi dr. N. Minovici, profesor universitar, aşa cum relatează „Ultima Oră“ din 9 mai 1929. Peste ocean sunt adevărate „colonii prospere unde munca cinstită e un crez şi dragostea de patrie e un cult. Dovada o avem în gazetele româneşti transoceanice“.

Românii americani s-au oferit să plătească datoria de război

„Ultima Oră“, din 30 ianuarie 1929, relatează întâlnirea dintre delegaţia românilor din America şi prim-ministrul Iuliu Maniu, ziarul arătând avantajele acordării cetăţeniei române acestor oameni: „Capitalul lor ar contribui la desvoltarea industriei şi comerţului, experienţa lor de muncă, spiritul lor de iniţiativă şi organizare ar folosi economiei naţionale“.

Tot din ziarul „Ultima oră“, din 31 ianuarie 1929, aflăm, în articolul „Situaţia românilor din America“, că, în opinia ministrului Sever Bocu, „dela emigraţie se datorează prosperitatea economică a Banatului. Actualmente românii din America, aflând că în ţară la noi sâau normalizat lucrurile sâa născut un curent viu de a se reîntoarce. Pentru a-şi face cineva o ideie despre patriotismul lor e destul să amintesc că acum 2-3 ani, ei sâau oferit să plătească toate datoriile de război ale României faţă de America (N.R. circa 47 milioane dolari)“.

Primiţi cu braţele deschise

În 1929, românii americani s-au decis să formeze o delegaţie care să participe în ţară la serbările care se ţineau la începutul lunii mai, pentru că „în ziua de 10 mai a.c. neamul românesc prăznuieşte 10 ani dela Unirea definitivă“.

Românii din America sunt primiţi cu braţele deschise în ţară, aşa cum arată ziarul „Ultima Oră“, din 9 mai 1929, în articolul „Primirea în Capitală a românilor americani“: „Cei aproape 300 de români din America invitaţi să participe la Serbările Unirii au sosit azi dimineaţă în Capitală. Oficialitatea şi o imensă mulţime au ţinut să facă oaspeţilor o entuziastă primire (...) Peronul gării a fost pavoazat cu drapele naţionale şi ghirlande de flori. Muzica militară intonează «Deşteaptă-te române»; urale puternice izbuncnesc din piepturile tuturor, cărora le răspund în cor, bărbaţi şi femei, români veniţi să-şi revadă ţara. Părintele Oprean dela biserica română din Chicago spune că mulţumeşte guvernului că a invitat la Serbările Unirii delegaţia românilor din America şi totodată pentru entuziasta primire făcută dealungul ţării“.

Pentru această ocazie au fost instalate posturi telefonice în mai multe localităţi care urmau să fie vizitate de delegaţi, precum şi staţii de amplificare; au fost suplimentate trenuri. O primire solemnă urma să fie organizată şi la Academia Română, unde era anunţată sosirea familiei regale.

„Americanii solicită filme româneşti“

„Adevărul“ din 20 martie 1931 anunţă că este o mare cerere de filme româneşti pe piaţa americană: „Americanii vor filme româneşti“. Astfel, „Ziarul românesc din Cleveland arată dorinţa românilor stabiliţi în America de a vedea filme cu subiect românesc. Sunt peste o sută cincizeci de mii de români dornici să vadă măcar în lumina ecranului plaiurile pe care le-au părăsit ei sau părinţii lor. Bieţii oameni se gândesc să comande la Hollywood decorul priveliştilor româneşti şi apelează la câţiva actori de origine română, stabiliţi în cetatea filmului“.

Românii americani au fost mişcaţi de doinele de acasă, după cum arată un articol din „Ultima oră“, din 11 ianuarie 1929, care citează ziarul „America“ din Cleveland, Ohio. Astfel, d-ra Elena Pandrescu a repurtat un mare succes la un concert dat în acel oraş (...) Când aceşti români îşi aud doina lor cântată cu toată tristeţea şi dorul care o caracterizează, nici o operă, fie ea cât de valoroasă din punct de vedere muzical, nu poate să le dea o emoţiune mai mare. De aceea d-ra Elena Pandrescu a fost viu ovaţionată la Cleveland de compatrioţii săi“.

▲ Românul „a detestat vagabondajul internaţional şi a urât aventura“

Un articol din „Adevărul“ din 3 ianuarie 1931 semnalează existenţa unui „Cerc român la Shangai“. Autorul, I. Joldea Rădulescu, este de părere că „Românii nu sunt un popor de emiganţi. În afară de ramura ardeleană a neamului, care a suferit, sub presiunea unor împrejurări politico-economice excepţionale, o deformare a caracterului ei etnic, prin excelenţă conservator şi legat de glie, restul tulpinei moldo-vlahe a detestat vagabondajul internaţional, şi a urât, din instinct, aventura“.

Autorul semnalează scrisoarea primită de o librărie din Bucureşti, în care Marcu Itcovici solicita înfiinţarea unei librării româneşti la Shanghai.