În 18 decembrie 1892, la „Mariinsky Theatre”, în Sankt Petersburg (Rusia), sub bagheta dirijorului italian Riccardo Drigo, avea loc prima reprezentație publică a baletului „Spărgătorul de nuci”, de Piotr Il
„Am ieșit din prigoana aceasta cu fruntea sus”
Cunoașterea biografiilor de martiri și mărturisitori din secolul XX, care și-au asumat cu prețul vieții și al unui șir nesfârșit de pătimiri credința în Hristos, sperând ca jertfa lor să contribuie la mântuirea și la mai-binele neamului românesc, e un act obligatoriu pentru noi toți. Viețile lor pot deveni, pentru fiecare dintre noi, surse revigorante de nădejde, credință, jertfelnicie. Una dintre aceste biografii luminoase, edificatoare, îl are în centrul ei pe părintele Ștefan Marcu, ivit pe lume în ținutul Vrancei, în localitatea Poiana, la data de 28 noiembrie 1906. Datorită credinței sale arzătoare în Dumnezeu și dragostei nedezmințite pentru neamul românesc, va pătimi vreme de 15 ani în închisorile regimului comunist.
După absolvirea Seminarului „Sfântul Gheorghe” din Roman și a Facultății de Teologie din Iași, Ștefan Marcu a devenit profesor la Școala Normală de învățători din Focșani. A predat în această instituție de învățământ până la data de 1 decembrie 1931. Căsătorit cu Elena Chifulescu, vor avea 3 copii: pe Gabriela, Mihaela și Corneliu.
În 1931 a fost hirotonit în Parohia Nistorești, „satul unde întorc vulturii”. Părintele Marcu perpetua, astfel, tradiția familiei sale, de slujitori ai Domnului: unul dintre bunicii săi fusese preot. În 1929 simpatizant al mișcării naționalist-creștine, obține funcția de șef al județului Putna (numele județului Vrancea între cele două războaie mondiale), pe care a deținut-o până în 1938. În decembrie 1933 este arestat și întemnițat la Focșani vreme de o lună în mod abuziv, fără să i se fi prezentat, în prealabil, un mandat de arestare. În luna mai a anului 1936, părintele Ștefan Marcu ridică o troiță, ceea ce în ochii regimului politic de la acea vreme va fi o probă incontestabilă de „ilegalitate”. În lagărul de la Vaslui este dus în septembrie 1938, pentru ca în noiembrie să ajungă în lagărul de pe malul Nistrului, la Sadaclia, situat în regiunea basarabeană Tighina. Aici erau închiși preoții. În timpul detenției din acest lagăr, la o percheziție i se confiscă cartea de rugăciuni, pe motiv că ar reprezenta „material legionar”. Este eliberat la 22 decembrie 1938.
În libertate, perchezițiile, reținerile, șicanele la adresa părintelui și a familiei sale se vor înteți. La 25 decembrie 1942 este rearestat și închis la Mănăstirea Tismana, care fusese transformată de autoritățile vremii în lagăr pentru preoți.
După instaurarea comunismului în România, părintele Marcu va fi supravegheat, iar la domiciliul său perchezițiile se vor înmulți. Pe fondul arestărilor din vara anului 1948, părintele reușește să se facă nevăzut din calea trupelor de Securitate, dar îi sunt arestate soția și fiica, Gabriela. Aflat în refugiu, face cunoștință cu cei implicați în mișcarea de rezistență din munții Vrancei.
Părintele Ștefan Marcu este din nou arestat, la 25 aprilie 1949, ca membru al lotului Comitetului Unic din Focșani, al cărui lider era părintele Enache Graur. Primește o condamnare de 15 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru învinuirea de uneltire împotriva ordinii sociale - acuză pe care comuniștii o transformaseră într-o etichetă pe care o aplicau abuziv oricărui om care nu împărtășea principiile comunismului materialist-dialectic. Cunoaște regimul draconic impus în penitenciarele din Galați, Jilava, Aiud și din coloniile de muncă de la Valea Neagră, Peninsula și Poarta Albă. Din cauza regimului de exterminare la care a fost supus, se îmbolnăvește de TBC pulmonar.
Pătimiri pentru Hristos
În cartea sa autobiografică Vifornița cea mare, părintele Dimitrie Bejan evocă un episod care oglindește culmile vieții spirituale pe care le atinsese părintele Marcu. Fragmentul pune în lumină virtutea sa de căpătâi, aceea de mărturisitor neînfricat al Domnului nostru Iisus Hristos: „Dincolo, pe lădiță își făcea rugăciunea preotul Ștefan Marcu, din munții Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine, și-l lovi peste obraz: «Ce-i cu semnele astea mistice? Nu știi că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiți toți pentru tine?» Marcu, în picioare, îi răspunde senin: «Lovește-mă și pe obrazul celălalt». Și Iuda lovește. Loviturile cad peste cap și în coastă. Pe fața lui Marcu apare roșul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primește sălbaticele loviri. Iuda urlă și lovește: «Te învăț eu trăire creștină! Martir te fac!» Când Iuda se oprește gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut, își face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudălmi, cu tot calendarul ortodox.” Părintele Ștefan Marcu este grațiat din temnița Aiudului pe 21 aprilie 1964.
Ieșit din celula cu patru pereți în cea lărgită, a României comunizate, a continuat să fie urmărit, convocat la sediul Securității, supus la interogatorii. Și-a urmat vocația de preot, de păstor de suflete, în Parohia Maluri, până la momentul pensionării: 1 ianuarie 1975. Virtuțile sale, curajul mărturisirii credinței, refuzul de a face cel mai mic compromis, smerenia, blândețea, darul lacrimilor (care se manifesta în timpul slujirii Sfintei Liturghii) și mai ales dragostea pe care o împărtășea enoriașilor au polarizat o mulțime de oameni. Îi atrăgea spre părintele credința fermă că rugăciunile sale se urcă neabătut spre Tronul dumnezeiesc, dar mai cu seamă puterea pe care o avea el de a-i trezi din somnul sufletului, din păcat.
„Ne-am asumat jertfa!”
Sfârșitul lui pământesc, prin echivocul său, a născut întrebarea dacă nu cumva în spatele unui banal accident rutier nu se ascunde, în realitate, un asasinat programat. La 28 septembrie 1989, noaptea, părintele Ștefan Marcu se întorcea acasă, după ce făcuse câteva cumpărături de la piață. O mașină îl lovește chiar pe trecerea de pietoni, situată în fața intrării blocului în care locuia.
Viața părintelui Ștefan Marcu, dar și destinele generației de mărturisitori și eroi ai neamului românesc, din care a făcut parte, pot fi înțelese în lumina unei mărturisiri pe care acesta i-a făcut-o fiului său, Corneliu, după ieșirea din detenție: „Voi nu trebuie să știți ce-am pătimit noi acolo. Voi trebuie să știți trei lucruri. Cum am intrat noi în închisoare? Ne-am asumat jertfa. Asumarea jertfei - completează Corneliu Marcu - ca drum al suferinței, înălțarea spre Hristos. Cum am trăit în închisori? Am făcut din închisori mănăstiri. Cum am ieșit? Am ieșit învingători. Nu ne-au înfrânt. Am ieșit din prigoana aceasta cu fruntea sus”.