„Aparatele înregistratoare din toate staţiunile seismice sunt într'o necontenită agitaţie“

Noile tehnologii din epoca interbelică permiteau românilor să afle orice mişcare tectonică de pe teritoriul ţării, dar şi din teritoriile apropiate. Fiecare tresărire a scoarţei terestre era imediat anunţată în presă, la fel ca şi evenimentele de acelaşi gen care aveau loc pe Glob. Seismologia era considerată o ştiinţă tânără, care, deşi putea să explice cauzele cutremurelor, avea şi un mare neajuns: nu putea să le prevadă.

Odată cu instalarea unui seismograf la Observatorul Astronomic din Bucureşti, fiecare mişcare telurică înregistrată de acesta era anunţată în presă, astfel că în perioada interbelică ziarele vesteau de zor tot felul de cutremure mai mari sau mai mici. Atenţia asupra acestor fenomene s-a accentuat odată cu cutremurele catastrofale care au lovit Asia Mică la sfârşitul anului 1939 şi începutul lui 1940.

„Alt puternic cutremur în Turcia. Alte locuinţe distruse“, scria pe 5 ianuarie 1940 „Universul“: „Istambul (Rador). Cutremurul de pământ de Marţi după amiază a provocat prăbuşirea a 184 de case la Yozgat şi împrejurimi. Până acum nu se semnalează victime. Inundaţiile de la Balikesir, Brussa, Ismid şi Adabazar au pricinuit prăbuşirea a 336 case. Alte 300 de case au fost luate de ape, iar 660 de case au fost inundate. Numeroase poduri sâau brăbuşit“. „Cutremurele continuă în Anatolia. Zilnic se înregistrează noi distrugeri“, arăta „Universul“ din 11 februarie 1940.

Un articol din „Universul“ de pe 20 martie 1931 exemplifica într-o hartă a lumii care este „Brâul de cutremure“. „Experţii Institutului Geologic Britanic au întocmit această hartă bazată pe cercetările făcute de-a lungul a două veacuri, de către zeci de geologi internaţionali. Din ea se poate vedea linia pe care o urmează cutremurele, sau mai bine zis «brâul de cutremure» care încinge globul pământesc. Acest brâu de o lungime de 22.000 mile cuprinde tot sudul Europei neatingând decât foarte puţin ţările centrale şi nordice ale vechiului continent şi insulele Britanice, care după spusa geologilor vor rămâne aproape imune“.

„A doua zi geamgiii au avut de lucru“

Despre „Cutremurul din seara de 30 Martie“ aflăm dintr-o notă a Poliţiei care făcea bilanţul evenimentelor din anul 1934, în ziarul „Curierul“ din 5 ianuarie 1935: „La ora 10 şi 10 seara, un puternic cutremur cu bubuituri subterane sgâlţâie Capitala. Populaţia, îngrozită, fuge în stradă. La Opera Română, în învălmăşeala spre eşire, o tânără este călcată... în picioare. La Palatul Telefoanelor sâa crăpat un zid, pe o întindere de patru metri. Fetele de la centrală au ieşit în stradă să vadă fenomenul. A doua zi geamgiii au avut de lucru“.

Un eveniment seismic era relatat şi pe 25 noiembrie 1928 de „Curentul“: „Eri la orele 6 şi 24 dimineaţa sâa simţit în Capitală un puternic cutremur de pământ, care a durat un minut. Cutremurul a fost vertical şi fără fază preliminară, au urmat apoi oscilaţii ondulatorii însoţite de zgomote subterane (...) În Capitală cutremurul a fost de gradul al patrulea din scara Rossi Forel care are zece grade, primul cuprinzând cutremurele perceptibile numai de aparate, iar ultimul, al zecelea, cutremure catastrofale. Cei ce dormeau încă la acea oră au fost sculaţi din somn. Unii au eşit în stradă, înspăimântaţi. Pagube nu sunt“.

„Toate observatoarele seismologice ale globului au înregistrat cutremurul“

Cercetătorii au fost şi ei solicitaţi să explice fenomenele care aveau loc, astfel că ziarele publicau chiar seriale întinse pe zeci de pagini. „Actualitatea ştiinţifică. În jurul cutremurelor din Turcia. Focarul din Vrancea“ este un amplu articol din 13 ianuarie 1940 din ziarul „Universul“, în care se arată cum se produc cutremurele. „Cu câteva ore înainte de sosirea celor dintâi veşti asupra dezastrului, toate observatoarele seismologice ale globului au înregistrat cutremurul. Oamenii de ştiinţă de pretutindeni şi-au dat seama de însemnătatea dezastrului şi au ştiut precis unde sâa produs. Consternaţi, seismologii au aşteptat telegramele. Şi după cum erau siguri că o să se întâmple, telegramele erau pline de amănunte îngrozitoare. Din nefericire seismologia nu poate încă să prevadă cutremurele. Ea este o ştiinţă tânără care nu sâa născut decât la 1858 şi care, până la începutul secolului nostru, nâa făcut altceva decât să culeagă informaţii. (...) Astăzi, din înregistrările seismografelor, se poate deduce direcţia şi zona unde sâa cutremurat pământul, se poate cunoaşte tăria cutremurului şi poziţia focarului, adică adâncimea la care se află centrul sguduiturii“.

Un cercetător, dr. Ioan G. Popescu, profesor la Facultatea de Ştiinţe din Cernăuţi, explică şi el „Cutremurele de pământ“ în ediţia de pe 28 ianuarie 1940 în „Universul“. „Se sbuciumă de câtva timp omenirea prinsă în urgia neîndurată a răsboiului ce bântuie Europa. Ştiri după ştiri ne vestesc grozăviile de diferitele câmpuri de luptă: pe mare şi pe uscat, pe pământ şi pe ghiaţa lacurilor se bat soldaţi, mor oameni; iar din văzduh avioanele varsă bombe distrugătoare şi ucigătoare. De câtava vreme, aproape zilnic omenirea simte, ba întrâun loc, ba întrâaltul, cutremuratul mai domol sau mai tare al scoarţei pământului pe care suntem obicinuiţi să o ştim statornică şi neclintită. Aparatele înregistratoare din toate staţiunile seismice sunt întrâo necontenită agitaţie şi pe foile lor se ivesc, unele după altele, ondulaţiunile mai încete sau mai tari ale sguduiturilor pâmântului. Nu se scrie în gazete despre toate aceste cutremure, dar acei ce zilnic au sub ochi foile aparatelor îşi dau seama că nici odată pământul nu a fost aşa de sbuciumat ca acum“.

Profesorul de la Cernăuţi revine în paginile ziarului „Universul“ din 29 ianuarie 1940 unde face un istoric al cutremurelor din România: „Dintre cutremurele mai puternice, simţite la noi, în anii trecuţi, voi aminti numai pe acela dela 1 Noemvrie 1929 şi pe acela de la 29 Martie 1934. Mult mai puternice însă au fost cutremurele din vechime: la 26 Octomvrie 1802 - când sâa dărâmat Turnul Colţei, din Bucureşti; cel dela 23 Ianuarie 1838, care a dărmat la Bucureşti 36 de case, printre cari şi Palatul Domnesc, a ucis 8 oameni şi a rănit alţi 14. Între anii 1892 şi 1916 sâau simţit în România, în mijlociu, cam 13 cutremure pe an; iar dintre acestea, abia două, la trei ani, au fost mai puternice. Dela 1916 încoace se pare că sâau împuţinat cutremurele dela noi, deoarece nu sâau mai simţit decât câte două sau trei în fiecare an (...).

Începând din 1935 sâau pus în funcţiune aparatele înregistratoare de cutremure, la Observatorul din Bucureşti; iar din 1936 funcţionează fără întrerupere şi aparatele staţiunii seismice dela Universitatea din Cernăuţi“.

„Cea mai veche ştire sigură ce o avem despre un cutremur“

În ediţia „Universului“ de pe 30 ianuarie aflăm care este „Cea mai veche ştire sigură ce o avem despre un cutremur întâmplat prin părţile noastre munteneşti - despre Moldova avem ştiri încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare - este aceea pe care o aflăm în cronicile vechi poloneze. Se spune anume în Historia Naturalis a lui Rzaczynski (1721): «La sfârşitul anului 1620, la Lwov, Caminec, Halics, a fost un cutremur mai uşor, dar în Valachia mai îngrozitor, aci pământul a fost rupt de crăpături şi din acestea se spunea că a eşit apă» (...) În „Istoria Oraşului Bucureşti“, Ionnescu Gion ne povesteşte, între altele, şi de marele cutremur care a bântuit Bucureştii în anul 1738 (...): «Vechea Curte Domnească atunci a crăpat pentru prima oară şi o mulţime de case şi de biserici se dărâmaseră. Împrejurul Buzăului pământul se deschise şi aruncă din adâncimi un fel de metal care avea culoarea aurului; trei femei fură înghiţite la Vălenii de Munte întrâo crăpătură a pământului care se deschise deodată» (...)“.

„Însuş Măria Sa era pătimaş din pricina cutremurului“

Din ediţia de pe 31 ianuarie 1940 a „Universului“ se poate afla că „La începutul veacului al 19-lea şi anume la 14/26 octombrie 1802 sâa întâmplat unul dintre cutremurele cele mai puternice cunoscute la noi. Toate însemnările din acel timp îl numesc cutremurul cel mare, nume sub care lâau pomenit bucureştenii aporoape de zilele noastre (...) a fost simţit din părţile de sud ale Greciei până la Petrograd (....) «Pământul se clătina şi se ondula, el cel mai greu se cutremura şi se dărâmau clădirile, cele de atâta vreme mari şi însemnate, din cauza sguduirii sâau dărâmat în tot locul şi sâau împrăştiat şi a isbucnit asfalt greu mirositor, de care cine nu sâa înfricoşat!? şi ape de pucioasă din interiorul pământului» (...) «Atunci a căzut renumita clopotniţă de la Colţea care era podoaba oraşului, cu ceasornic»“.

Serialul despre cutremurele simţite în Capitală continuă, în „Universul“ de pe 1 februarie 1940: „Ziarul «România» ce apărea atunci în Capitală scrie la data de 13 Ianuarie 1838: «Cu inima plină de durere pomenim groaznicul cutremur de pământ de Marţi, dela 11 Ianuarie, şi care în Bucureşti sâa simţit seara la 9 ceasuri fără un sfert. Mai întâi un şuerat şâi apoi un zguduit înspăimântător, întâmplarea aceasta care a umplut pe toţi de groază nespusă. În grabă, după aceea au urmat clătinările pământului şi vreo câteva isbituri puternice, cari au îngheţat inimile tuturor de spaimă (...). Cu toate că însuş Măria Sa era pătimaş din pricina cutremurului, căci aflase că sâa dărâmat Palatul, încât nu mai este de locuit întrâînsul, dar preţuind mai mult binele obştesc al supuşilor săi decât al său în parte, a alergat mai întâi la locurile unde a aflat că este primejdie şi că se cerea ajutor grabnic“.