Arhitectura bisericească din vremea lui Matei Vodă Basarab

Premergător perioadei brâncoveneşti, un mare ctitor de biserici a fost domnitorul Matei Basarab (1632-1654). Pentru cunoaşterea acestei perioade istoriografia română a înregistrat numeroase abordări, în domeniile: economic, social, politic, cultural şi chiar bisericesc, o ultimă abordare fiind demersul arhitectului Cristian Moisescu, „Arhitectura Epocii lui Matei Basarab“, carte apărută în două volume la Editura Meridiane din Bucureşti, în 2002, respectiv 2003. Astăzi ne vom opri asupra volumului II, dedicat edificiilor de cult, pe care am avut ocazia să-l consultăm de curând. Lucrarea se doreşte un demers din perspectiva cercetării istoriei artei, cu sumare abordări de tip istoric menite să contextualizeze subiectul atât în evoluţia politică, cât şi culturală a Ţării Româneşti de la mijlocul secolului al XVII-lea, cu ajutorul izvoarelor documentare, arheologice şi memorialistice (călători străini). Repertoriul este structurat în funcţie de tipologia arhitecturală, adică: biserici de tip „sală“, de plan triconc şi bazilical, pentru ca în final autorul să prezinte o serie de fotografii, majoritatea de epocă, cu locaşurile aflate în discuţie. Locaşurile sunt prezentate în ordine cronologică, cu detalii de ordin arhitectonic (ex. planimetrie, soluţii de boltire), dar şi estetic, precum faţadele care în perioada vizată încep să se deosebească tot mai mult de secolul al XVI-lea. Din prezentarea făcută de arhitectul Moisescu rezultă că, în perioada Matei Basarab, în componenţa locaşului de tip „sală“ întâlnim tot mai mult pronaosul sau pridvorul acoperit de un turn-clopotniţă pentru care accesul se procedează printr-o scară adosată (exterioară) în formă de melc. Uneori, pridvorul este scos în evidenţă, fie printr-o colonadă masivă, fie printr-o lărgire faţă de restul locaşului (Bălteni) sau chiar încununat de un impozant turn-clopotniţă cu rol extrabisericesc (de donjon, la Strehaia). Facem această subliniere deoarece elementul turn-clopotniţă este de provenienţă balcanică de sec. X-XII, care în spaţiul românesc îşi face simţită tot mai mult prezenţa de la începutul secolului al XVII-lea, atunci când familii balcanice înstărite îşi căutau refugiul la nord de Dunăre. Un alt element arhitectonic care suferă schimbări în vremea lui Matei Basarab este zidul despărţitor dintre încăperile locaşului de cult. Acest zid despărţitor începe să dispară prin înlocuirea de coloane zidite spre sfârşitul domniei lui Matei Basarab, soluţie arhitectonică care conferea atât un aspect estetic, cât şi unul practic, de mai mult spaţiu. Atât în primul capitol, cât şi în al doilea, referitor la stilul triconc, autorul volumului prezintă o serie de locaşuri anterioare şi posterioare domniei lui Matei Basarab, în ideea continuităţii arhitectonice, dar şi a unei dezvoltări estetice. Cristian Moisescu se apleacă asupra Mănăstirii Radu Vodă sau a bisericii boiereşti de la Bălteni pentru a identifica elementele comune înainte şi după Matei Basarab, cât şi pentru a remarca evoluţia arhitectonică. Iar acest parcurs se poate vedea cel mai bine în ctitoriile de suflet ale domnitorului Matei Basarab, anume: Arnota, Măxineni, Căldăruşani, Plătăreşti, Plumbuita, Topolniţa sau Episcopia Buzăului. Acestea sunt ctitorii domeneşti, unde noutăţile arhitecturale erau utilizate din plin, în comparaţie cu bisericile boiereşti încă tributare esteticii ce avea să apună în perioada brâncovenească. Facem aceste observaţii în lipsa concluziilor pe care autorul volumului trebuia să le enunţe şi chiar să le dezvolte, deoarece, trebuie subliniat, epoca lui Matei Basarab de o efervescenţă ctitoricească fără precedent a creat condiţiile apariţiei unei arhitecturi în care pragmaticul era consolidat, iar esteticul reprezenta cununa creaţiei artistice.