„Arma mea este Crucea şi cuvântul Domnului“

Armata română a avut întotdeauna o relaţie specială cu Biserica. Permanent alături de ostaşi, preoţii şi-au împlinit misiunea de slujitori ai lui Dumnezeu pe lângă comanda marilor unităţi militare. Unii dintre ei au căzut în bătălii odată cu combatanţii pe care-i împărtăşeau înainte de atacurile asupra dispozitivului inamic sau în tranşeele apărării din faţa adversarilor. Alţii au suportat ani grei detenţia în lagărele de prizonieri din Rusia sovietică. Dintre ei, asemenea multor ostaşi şi cadre ale Oştirii române, puţini au revenit acasă.

Am avut şansa să-i cunosc pe câţiva dintre duhovnicii înrolaţi în coloanele Oştirii române care, la 22 iunie 1941, a început campania dezrobirii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei. Mărturiile lor, ca şi ale celor care şi-au depănat amintirile în volumele monumentalului serial „Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei“, editat de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, din iniţiativa şi sub coordonarea preşedintelui acesteia, generalul Marin Dragnea, se constituie în nemuritoare pagini de dăruire şi sacrificiu pe altarul devotamentului faţă de ţară şi credinţa nestrămutată în Dumnezeu.

Încadraţi ca ofiţeri, preoţilor le-au fost repartizate, pentru apărare, fireşte, revolvere. Însă mulţi au refuzat să primească pistolul respectiv. „Arma mea este Crucea şi cuvântul Domnului“, i-a motivat comandantului preotul maior Constantin Sion, confesorul Regimentului 67 Infanterie, când nu a acceptat să fie înarmat. El, ca şi toţi ceilalţi preoţi, îmbrăcau cămaşa morţii având asupra lor „armele“ Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.

Un episod asemănător l-am consemnat şi din relatările părintelui Dobra, decorat cu ordine şi medalii de război pentru modul strălucit în care şi-a făcut datoria pe front. Abia îşi putea stăpâni lacrimile când îmi povestea cum le dădea Împărtăşania ostaşilor, gradaţilor şi cadrelor, răniţi de moarte, unii dându-şi duhul, împăcaţi că primiseră Sfintele Taine.

Misiune creştină în Basarabia

Dincolo de Nistru, combatanţii şi preoţii români se cruceau, înspăimântaţi de ce vedeau. Multe localităţi nu mai aveau locaşe de cult. Le făcuseră una cu pământul buldozerele trimise de conducătorii comunişti. Altele erau în ruină, ori, mai grav şi revoltător, transformate în grajduri. „Doamne, ce profanare!“, exclamau confesorii. Mormintele din cimitire nu mai aveau cruci. Îi durea cumplit, ca şi pe ostaşi, cruda şi înspăimântătoarea privelişte, chiar dacă era vorba de un ţinut al puterii sovietice, cu care ei erau în război.

Deşi aflaţi în vâltoarea luptelor, militarii români de toate gradele, deci şi preoţii, au desfăşurat acolo o veritabilă misiune creştină. Au reparat biserici, au donat icoane şi cărţi religioase primite special de la Patriarhia Română, graţie şi demersurilor episcopului Armatei, generalul de brigadă dr. Partenie Ciopron, aflat pe front şi Preasfinţia Sa alături de subordonaţii săi.

Adesea, preoţii noştri s-au oferit, în vremea solicitărilor locuitorilor aflaţi pe itinerarul de luptă, să le fie duhovnici. S-au refăcut altare, au fost botezaţi mii de copii, cununate familii abia întemeiate, sau care nu mai primiseră, din cauza interdicţiei stăpânirii comuniste, binecuvântarea lui Dumnezeu.

Generalul Titus Gârbea şi cei patruzeci de fini ruşi

Revenind la vrednicul de pomenire general Titus Gârbea, care a participat şi la cel de-al Doilea Război Mondial, îmi amintesc cu câtă bucurie îmi povestea un fapt de care şi el a rămas profund impresionat. După zeci de ani de la terminarea războiului, s-a trezit la uşa casei sale din Bucureşti cu câţiva fini, pe care-i botezase. Nu mai puţini de 40 de copii ruşi, în loc să se cheme Ivan, Serghei, Volodea, ori cu alt prenume tradiţional rusesc, botezaţi de el ca naş, s-au numit Titus. Când au ajuns oameni mari, s-au interesat şi au aflat adresa naşului lor. Gârbea era şeful Detaşamentului de legătură al Armatei Române pe lângă Înaltul Comandament German. Gestul lui nu a scăpat serviciilor secrete naziste care îl suspectau, cum avea să-l informeze feldmareşalul von Kleist, comandantul grupurilor de armate.

În Basarabia, generalul participa la Sfânta Liturghie împreună cu ostaşi şi cadre, invitaţi de preoţi ruşi, acolo unde aceştia mai existau. Ei l-au rugat să ceară de la Patriarhia Română pentru ei Sfântul Mir şi tămâie. Prin curier, au fost trimise din ţară ofrandele solicitate.

În localitatea Belaevka, în ziua de 6 octombrie s-a petrecut un eveniment memorabil. La cererea cetăţenilor ruşi, comandantul Regimentului 6 Infanterie gardă „Mihai Viteazul“, colonelul Ştefan Opriş, a aprobat ca preotul maior Miron Ianculescu să oficieze Taina Sfântului Botez pentru mai mulţi copii. Au venit părinţi cu copii până la 8-10 ani, nu numai din acea localitate, ci şi din comunele şi satele apropiate. Copiii au fost botezaţi prin stropire cu apă sfinţită, iar naşi au fost ofiţeri, subofiţeri şi chiar soldaţi din unitatea respectivă.

În localitatea Beşilovka, părintele a botezat 40 de copii care aveau vârsta de până la 4 ani. În timpul slujbei, bătrânii şi femeile stăteau în genunchi plângând şi sărutând icoanele scoase din ascunzători, unde le păstraseră de frica tiraniei comuniste. În acea zi, părintele Miron s-a simţit cel mai fericit ostaş al ţării şi cel mai bucuros slujitor al lui Dumnezeu.

După întoarcerea în patrie, a trecut, cu satisfacţia datoriei împlinite, bucuros, pe sub Arcul de Triumf, în fruntea regimentului, alături de comandant. Mulţimea, adunată pentru a-i omagia pe luptători, l-a întâmpinat făcându-şi semnul crucii şi aplaudându-l din toată inima.

În apropiere de Odessa, după ce cadrele militare şi ostaşii au lucrat cot la cot pentru a repara biserica din comuna Bujalâcul Mic, aflată în ruine, iar prin grija Patriarhului Nicodim a fost înzestrată cu toate odoarele aduse din ţară şi apoi sfinţită, s-au oficiat cununia religioasă a 179 de perechi de diferite vârste şi botezul a 57 de copii.

La asemenea acte de înaltă misiune creştină a participat şi căpitanul preot, ulterior maior, Nicolae Bălănuţă, confesor de regiment, apoi de divizie, tatăl artistei Leopoldina Bălănuţă.

Oranki, „parohia“părintelui Dimitrie Bejan

Căpitanul preot Dimitrie Bejan în volumul de memorii amintit, dar şi în cartea sa, „Bucuriile suferinţei“, a relatat un episod extraordinar. Se afla în lagărul de prizonieri de la Oranki, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijnâi Novgorod, unde erau deţinuţi mii de ofiţeri români, germani, dar şi din alte naţii, chiar japonezi. Pe vremuri, Oranki era mănăstirea în care, începând cu Petru I, ţarii ruşilor sărbătoreau Paştile. Şi Dimitrie Cantemir a petrecut în acel loc cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. La doi ani după Revoluţia din octombrie 1917, la Oranki a avut loc un masacru. Mii de preoţi şi de călugări au fost adunaţi din toată Rusia şi împuşcaţi. Trupurile lor neînsufleţite au fost aruncate, unele peste altele, într-o groapă comună. În urma săpăturilor făcute de prizonieri, s-a dat peste cadavre. În mijlocul lor, la mai bine de 20 de ani de când fusese îngropat au găsit trupul unui episcop, la al cărui îndemn slujitorii Domnului refuzaseră să se lepede de credinţă şi să colaboreze cu comuniştii atei înverşunaţi.

Mare le-a fost mirarea când au văzut trupul episcopului întreg, neputrezit. Cu aprobarea conducerii lagărului i-au acoperit pe toţi din nou cu pământ, nu înainte de a-i stropi cu agheasmă şi a le oficia slujba de pomenire. Moaştele episcopului au fost aşezate într-un sicriu special şi îngropate lângă o fântână. Aproape opt ani a stat părintele Bejan în acel lagăr. Ajuns în ţară în 1949, părintele a suportat ani grei de temniţă în puşcăriile de la Aiud, Sighet şi din alte părţi.

Iarna anului 1947 i-a rămas adânc întipărită în minte. Era ianuarie, cu ger năprasnic seara, când s-a trezit cu un tânăr care, nu înainte de a-i spune să păstreze cel mai adânc secret, l-a scos pe poarta lagărului, chipurile, în calitate de doctor. L-a dus la o familie al cărei copil era pe moarte. Părinţii ţineau să-l boteze neapărat, ca să nu plece pe lumea cealaltă necreştinat. Mare a fost uimirea preotului când, în părinţii copilului, i-a recunoscut pe locotenentul Ivanov, din temuta poliţie NKVD a lagărului, şi pe Sofia, comisar politic. Era singurul lor copil şi doreau să trăiască, fiind convinşi că, prin harul lui Dumnezeu, va fi salvat. În timp ce părintele Dimitrie Bejan oficia slujba, cei doi ofiţeri (Ivanov era şi erou al Uniunii Sovietice), în genunchi, cu lumânările aprinse, se închinau cu cruci mari, printre lacrimi. Abia atunci şi-a dat seama părintele Bejan cine a stat la baza aprobării de a reînhuma rămăşiţele părinteşti ale preoţilor şi călugărilor ucişi, ca şi slujba de pomenire.

După ce copilul a fost botezat, înainte ca „doctorul“ să fie dus înapoi în lagăr, cei doi ofiţeri, tatăl şi mama băiatului, l-au îmbrăţişat şi i-au sărutat mâna. În lagărul de la Oranki erau deţinuţi 23 de preoţi ortodocşi. Dintre toţi, cei doi ofiţeri din conducerea temutei închisori l-au preferat pe el, românul Dimitrie Bejan, din Hârlău. Acesta, din marea lui omenie şi din grija de a nu pricinui vreun rău celor doi părinţi, a făcut publică întâmplarea peste zeci de ani, când prigoana împotriva credincioşilor ruşi intrase în adormire. (General de flotilă aeriană (r) Petre Bână)