„Asistenţa socială s-a născut din iniţiativa particulară, din sentimentul milei“

„La noi în ţară caritatea a fost şi este foarte răspândită. Sâau alinat multe dureri şi suferinţe omeneşti“, susţinea directorul general al Asistenţei sociale, Eugen Botez (Jean Bart), în 1924. El pleda şi pentru „opera preventivă a unui sistem de protecţie socială“. Ziarele interbelice ofereau exemplul pragmatismului american în lupta cu bolile. Şi în România interbelică opera socială a statului dădea roade: copii vagabonzi „urmează şcoala normală de la Grădiştea. De unde erau destinaţi puşcăriilor, vor ieşi în curând învăţători din şcoala normală“.

România şi-a împlinit idealul naţional după Primul Război Mondial, însă „nota de plată“ a acestei victorii a lăsat urme adânci. Victimele acestui război au putut fi numărate mulţi ani după încheierea oficială a ostilităţilor.

Văduve, orfani, infirmi, o mare parte a populaţiei sărăcită, pândită de boli, epidemii, mortalitate extrem de ridicată, mai ales în rândul copiilor, erau noii duşmani cu care statul trebuia să lupte.

Sănătatea naţiunii a ajuns o chestiune de stat. Dincolo de faptele de filantropie specifice românilor, era necesară intervenţia unui sistem bine pus la punct, organizat. Salvarea vieţilor celor necăjiţi nu mai era doar o problemă umanitară, ea trebuia tratată în cel mai pragmatic şi realist mod.

În articolul „Crăciunul celor ocrotiţi. Asistenţa socială. Instituţiile de adăpost ale invalizilor şi orfanilor“, din ziarul „Adevărul“ din 25 decembrie 1924 se arată că „Asistenţa socială sâa născut din iniţiativa particulară, din sentimentul milei faţă de învinşii în lupta pentru existenţă. Activitatea ei era disparată şi fără nici un control şi sprijin din partea statului. Odată această sarcină revenită statului, direcţiunea asistenţei a sprijinit toate instituţiile societăţilor de binefacere etc., a aplicat legea pentru combaterea cerşetoriei şi a vagabondajului, a instituit un control al apelurilor la caritatea publică şi a organizat 9 azile pentru bătrâni, 5 colonii de muncă, 6 institute de reeducare pentru vagabonzi şi încă 5 colonii de muncă în curs de organizare, 6 azile mari de copii, 2 orfelinate, 7 institute de orbi, surdo-muţi şi anormali. Pe lângă această asistenţă mai susţine încă vreo 9.000 de copii împărţiţi la crescătoare în familii româneşti din satele din Ardeal“.

În programul viitor figura şi lupta „contra boalelor sociale, organizând aşezăminte de prevenire a răului prin izolarea copiilor din familiile tuberculoşilor“.

„Crăciunul 1924 găseşte adăpostiţi în instituţiile statului un mare număr de invalizi, orfani şi anormali. În afară de familiile lor naturale, de al căror sprijin sunt lipsiţi, ei şi-au format altele, compuse de acei cărora soarta le-a hărăzit aceeaş situaţie. Inimile tuturor se îndreaptă în special în ajunul Cărciunului către dânşii şi le urează sărbători fericite“, relata I. Mureş.

Un articol din 10 octombrie 1924 din „Adevărul“ descrie „Operele de ocrotire socială ale Asociaţiilor cercurilor de gospodine. O vizită la dispensarul de copii «Principesa Elena»“. „De aproape un an de zile funcţionează modest, fără reclamă zbomotoasă, trecând aproape neobservată în mijlocul noianului de fapte la ordinea zilei - această instituţie“. „Un dispensar pentru copii“ unde „se plămădeşte însuşi viitorul generaţiei de mâine, pentru că se veghează la sănătatea ei fizică, fără de care - toate celelalte străduinţi, pe oricare tărâm sâar înfăptui, rămân sterpe, inutile, superflue“. „Pe când în ziua de 5 Noiembrie 1923, data inaugurării dispensarului, numărul copiilor aduşi la consultaţiuni a fost de 5 (citiţi bine: cinci), astăzi acest număr se ridică la 300 şi zilnic sunt înscrişi copii noui. (...) Pentru fiecare copil se întocmeşte câte o anchetă socială cu date relative la antecedentele sale heredo-colaterale, la starea materială a părinţilor, la starea higienică a locuinţei lor, a curţii, a împrejurimilor etc. E în totalitatea ei o vastă şi complexă operă medico-socială“.

„Ravagiile tuberculozei“

Mortalitatea infantilă postbelică atinsese cote alarmante. La fel, oameni maturi erau decimaţi de nenumărtate boli şi epidemii. Această realitate a determinat Societatea Naţiunilor să tragă puternice semnale de alarmă, iar în timp s-a pus la punct un sistem de protecţie socială care să ducă la scăderea cazurilor de îmbolnăviri.

În articolul „Conferinţa internaţională din Lausane contra tuberculozei“ din 7 noiembrie 1924 se arată că „mortalitatea prin tuberculoză descreşte mereu“, fapt determinat, în cea mai mare măsură, de „factorul social (adică: ameliorarea condiţiunilor de muncă, de alimentaţie, de locuinţe“.

Contrar realităţii la nivel internaţional, în România se vorbea încă de „Ravagiile tuberculozei“, conform unui articol din „Adevărul“ din 17 decembrie 1924. Aici se susţine ideea prevenirii care poate aduce economii statului. „Raportul pe anul acesta al societăţii pentru profilaxia tuberculozei nu ne aduce vestea unei ameliorări a situaţiei în ceea ce priveşte ţara noastră. Mortalitatea anuală este 8.100 la oraşe şi peste 10.000 la ţară. Pentru 18.000 de decese avem în total 895 paturi de spital (...) Să nu se creadă că paturile pentru tuberculoşi sunt necesare numai din motive umanitare, pentru ca bolnavul să aibă unde se odihni. Nu. Chestiunea are şi o importanţă egoistă. Ori unde sâau luat măsuri energice numărul bolnavilor a scăzut - sursele de infecţie fiind scoase din mediul pe care îl contaminau - iar mortalitatea a scăzut şi ea enorm, bolnavii fiind îngrijiţi din vreme (...) O mare societate americană de asigurări a făcut ca 10.000 de asiguraţi să fie controlaţi regulat de medici, prin toate mijloacele moderne de diagnostic, pentru ca să li se atragă atenţia imediat ce se va constata un început de tuberculoză (...) Graţie controlului au fost deci salvate 86 de vieţi, ceea ce a dus societăţii o economie de 126.000 dolari (...) Oricine are o maşină în funcţiune, chiamă din când în când un tehnician sâo controleze. Oamenii însă se agită, luptă, muncesc, fac excese de tot felul, dar nu consultă medicul decât dacă sunt bolnavi. Şi atâtea vieţi ar putea fi salvate dacă oamenii ar putea fi făcuţi atenţi din vreme de bolile ce-i sapă“.

Politica acelor timpuri arată că unele calcule pragmatice puteau duce la salvarea unor vieţi. Aceeşi idee este susţinută şi de Eugen Botez, în articolul „Asistenţa socială. După legi bune cu rezultate proaste avem şi legi proaste cu rezultate bune“ din 10 decembrie 1924 din „Adevărul“. „Directorul general al Asistenţei sociale, d. Eugen Botez (Jean Bart), în conferinţa d-sale a căutat să stabilească legătura între opera preventivă şi cea represivă pornind de la concepţiile cele mai moderne. Asistenţa socială este organizarea raţională a luptei împotriva mizeriei. Mizeria, fiind o rană a organismului social, o relaţie intimă, există între mizerie, boală, viţiu, delict şi crimă. Cu cât cercul de acţiune al asistenţei sociale creşte, organizând opera preventivă de profilaxie, de higienă socială, cu atât scade clientela puşcăriilor. (...) Baza actuală a Asistenţei contemporane este teoria datoriei de ajutor social, plecând nu de la sentiment ci de la raţiunea interesului colectivităţei. (...) Statul nu pleacă de la un punct de vedere moral sau sentimental ci din punct de vedere al utilităţii sociale (...) Opera preventivă ce sâa făcut este cu mult mai mare decât cea represivă. Sunt copii cari după trei ani sâau îndreptat, şi acum urmează şcoala normală de la Grădiştea. De unde erau destinaţi puşcăriilor, vor ieşi în curând învăţători din şcoala normală“.

„Există microbi?“

Un pamflet din „Adevărul“ de pe 11 iunie 1924 atrage atenţia asupra mizeriei sociale şi asupra pericolelor ascunse care îi pândesc pe cei bogaţi care nu privesc spre cei săraci: „Un prieten al meu, medic, îmi desvoltă adesea o teorie foarte ciudată: cum că ar fi existând nişte fiinţi, ce nu se pot vedea cu ochii liberi şi prin care se propagă toate bolile molipsitoare; acestor primejdioase şi nevăzute dihănii, el le zice microbi. E de prisos să vă mai spun că nu cred un cuvânt din teoria amicului. Dacă ar exista microbi, concetăţenii noştri ar mai vieţui ei?“.

În acest articol intitulat „Există microbi?“ se face atrage atenţia clasei stăpânitoare să se îngrijească de sănătatea şi igiena populaţiei, pornind de la cei mai săraci: „Strigaţi că sunteţi patrioţi! Atunci clădiţi locuinţe şi băi populare multe, cu etuve, şi despăducheaţi cu deasila sărăcimea, cum făceau nemţii în timpul ocupaţiei!! (...) Staţi pe un maidan de gunoaie, oligarhilor, şi vă închipuiţi că nâo să vă ajungă murdăria?! Când se pornesc molime prin mahala şi bat la uşa d-tră, le trimiteţi vorbă că nu sunteţi acasă?!.. În evul mediu sărăcimea era ţinută în abjecţie, şi ca răsplată mureau de holeră şi prinţii în palate“.