Baia Sprie 1946. Paștile din adâncuri

Timpul a trecut peste Victor Ion Dragomirescu ca o pasăre cu aripi de plumb. Astăzi are 86 de ani și este artist plastic.În 1956, în noaptea de Înviere, se afla împreună cu alți deținuți la 500 de metri sub pământ, în mina de cupru de la Baia Sprie, „În adâncurile stranii,/ Goi, pe drumul răstignirii,/ Robii unui crez asudă,/ Sângerând spre mântuireˮ, cum spune o poezie de carceră din acea perioadă. După mai bine de o jumătate de secol, domnia sa rememorează clipele trăite acolo, în noaptea de Paști, petrecută în bezna minei, alături de „Oameni vii în pielea goală/ Urcând treptele Golgoteiˮ.

Victor Ion Dragomirescu s-a născut în București, la 31 ianuarie 1933. În ziua de 22 iunie 1951, Securitatea l-a ridicat din oficiul poștal Banu Manta, din Capitală, unde lucra ca oficiant. Avea 18 ani. Era învinuit că participase la întâlnirile unei organizații anticomuniste, ai cărei membri ar fi intenționat să fugă în munți și să lupte împotriva regimului totalitar. La 24 ianuarie 1956, Tribunalul Militar București l-a condamnat la șase ani de închisoare corecțio­nală pentru „crimă de uneltire contra ordinei socialeˮ.

Dumnezeu era totul

A cunoscut mai întâi beciul Securității din Calea Rahovei, apoi teroarea fizică și psihică, înfometarea, bătăile, injuriile, batjocura, urletele și umilirile gardienilor din Fortul 13 de la Jilava, din Penitenciarul Aiud, Mina de plumb din Valea Nistrului, Mina de cupru de la Baia Sprie și Penitenciarul Gherla.

„Fuseserăm trădați de unul dintre noi, care avea un frate la Securitate. La Jilava, am cunoscut «Șerpăria», unde am dormit direct pe ciment. Când mi-a venit rândul pe prici, trebuia să stau numai pe un șold. Ne întorceam de pe o parte pe alta toți, simultan. Aveam răni deschise pe trup. Spre Aiud am fost transportați cu trenul trei zile și trei nopți 86 de suflete, într-un compartiment-celulă în care eram obligați să stăm în picioare. La Aiud, am cunoscut «Zarca» 10 zile, pentru că nu am putut să-mi realizez norma de muncă. Lucram la forjă. Aici, l-am întâlnit pe un medic, Tudose, la care gardienii găsiseră o bucată minusculă de ziar. Pentru asta l-au pedepsit, punându-l să curețe cu mâinile goale wc-ul turcesc din atelier. Tot acolo, la sfârșitul anului 1952, au evadat trei deținuți, Șirianu, Spulbatu și Greceanu, care au fost însă prinși la scurt timp. Pe primii doi i-au condamnat la moarte și i-au executat, iar celui de-al treilea, aviatorul Teodor Greceanu, i-au suplimentat pedeapsa cu o condamnare la muncă silnică pe viață. După acest eveniment, situația noastră s-a înrăutățit și mai mult. Apoi, doi ani am muncit la mina de plumb de la Valea Nistru și alți doi la Baia Sprieˮ, ne spune domnul Dragomirescu.

În detenție, i-a cunoscut pe Mott Kurt, un neamț care înființase Fabrica de șampanie Zarea, pe generalul român de origine poloneză Leonard Mociulschi, arestat ca „element reacționar și ostil RPRˮ, pe colonelul Mihai Chiriacescu, şeful de Stat Major al Corpului 11 Armată, pe matematicianul Radu Roșca și pe mulți alții, de la țărani la foști miniștri, victime ale regimului comunist.

„Toată perioada de detenție a fost dramatică, dar cel mai rău a fost în mina de cupru de la Baia Sprie, unde lucram la 500 m sub pământ. Aici, îmi amintesc o întâmplare deosebită: minereul era încărcat în vagonete, care se împingeau pe șine și se răsturnau în niște rostogoale. Într-o zi, un deținut, care era surd, împingea un vagonet. Un alt deținut a căzut prin gaura în care se răsturna minereul, ducându-se până jos. De durere, omul rănit țipa după ajutor. Ei, bine, deținutul surd l-a auzit! Dumnezeu îi deschisese timpanul și bietul de el nu a răsturnat minereul peste cel de jos...

În fiecare zi ne rugam. Pentru noi Dumnezeu era totul. Și mângâiere, și speranță, ajutor, totul. Era esența a tot ceea ce noi numeam, chiar și în condițiile acelea, viață. Când am fost eliberat, am venit acasă cu o bucățică de rocă de acolo. Ea simboliza tot ceea ce trăisem în acei ani. Știți ceva? Până și în iadul acela Dumnezeu pusese frumusețe. Erau roci cu minerale atât de frumoase, atât de variate și diferit colorate, de parcă te aflai într-un basm. Era fantastic de frumos! Eu lucram ca perforator. La patru ore se oprea aerul comprimat cu care funcționau perforatoarele. În această pauză, ni se dădea o gustare insignifiantă. Eu aveam un ajutor. Într-una din zile, într-o asemenea pauză, ajutorul mi-a spus să plecăm de acolo. La scurt timp, în locul în care lucrasem, cu vuiet asurzitor, căzuse o bucată de rocă uriașă. Dumnezeu ne protejase din nouˮ, își amintește fostul deținut.

O Înviere și o grevă

La Baia Sprie, în 1956, a petrecut Sfintele Paști în adâncuri. „În ziua respectivă, am coborât în abataj, ca în fiecare altă zi din an, pentru că acolo, în colonia de muncă, așa cum i se spunea minei, nu se respecta nici o sărbătoare. Un pictor realizase pe peretele minei, cu fumul de la lămpaș, chipul Mântuitorului. Din marmeladă fermentată, deținuții făcuseră vin pentru împărtășanie. Era atât de cald, încât eram obligați să lucrăm aproape dezbrăcați, cu o cască pe cap. La acest eveniment, preoții au slujit în zeghe. S-a făcut slujba, s-a cântat «Hristos a înviat!» Ne-am bucurat foarte mult, unii plângeau. Era înăl­țător. Însă milițianul care ne însoțea în abataj, când a ajuns la suprafață, ne-a pârât. Preoții au fost încarcerați în celularul închisorii. Aflând acest fapt, deținuții au intrat în grevă. Să refuzi să muncești era ceva de neînchipuit. De aceea a venit o comisie de securiști de la București, care ne-a anchetat pe fiecare în parte. Noi le-am spus că vom începe lucrul numai dacă îi eliberează pe preoți. Se spunea că, pentru a ne dezbina, ofițerul politic ordonase ca la masă să ni se dea friptură de vacă. Dar deținuții au refuzat. Atunci, acesta a dat foc la pachetele cu alimente venite pentru ei prin poștă. Am rămas în grevă aproape 20 de zile. Eram ținuți legați cu lanțuri de picioare și ni se servea, o dată la trei zile, o zeamă lungă, iar de băut ne dădeau apă sărată. Dormeam direct pe platbanduri, fără nimic sub noi. Pentru că nu se mai putea rezista, am început, unul câte unul, să re­nunțăm la grevăˮ, ne mai spune domnul Dragomirescu.

După eliberare, calvarul a continuat. Ani la rând a fost urmărit, verificat, dat afară din serviciu. Chiar și cu câteva zile înainte de Revoluția din 1989, a primit un telefon de la un necunoscut care se interesa de el.

„La 19 septembrie 1956, după 5 ani, două luni și 27 de zile de detenție, am fost eliberat. Dumnezeu ne-a ajutat să scăpăm cu mintea întreagă. După această teribilă experiență, urmările m-au marcat profund. La un moment dat, m-am căsătorit, încercând să-mi întemeiez o familie, dar după scurt timp mi-am dat seama că soția mea era agent de Securitate, și m-am despărțit de ea. De atunci sunt singur. Mi-am pierdut încrederea în oameni. Deși am pătimit atât de mult în acești ani, i-am iertat pe toți cei care ne-au torturat. I-am iertat, dar nu pot să uitˮ, ne-a mărturisit domnul Dragomirescu. Omul care a trăit o Înviere cu „Limbi de foc în gol de smoală, (...) În adâncurile stranii,/ (unde) Robii unui crez asudă,/ Sângerând spre mântuire,/ Nopți de caznă... nopți de trudă!ˮ.