Biserica, Istoria şi Eschatonul

Dintre toate realităţile instituţionale care au luat naştere în rândul comunităţilor umane, Biserica este aceea care surprinde cel mai elocvent şi nuanţat raportul dintre public şi privat. Acest raport poate fi văzut ca un interesant barometru şi, totodată, o grilă fundamentală de analiză a societăţilor constituite în state. Modernitatea, cu întreaga cohortă de transformări şi procese pe care le-a antrenat, a impus o mai acută separare a sacrului de profan şi, implicit, preeminenţa „cetăţeanului“ şi a „contribuabilului“ faţă de „credincios“. În cazul Bisericii, o comunitate escatologică în primul rând, invocarea raportului public-privat poate fi paradoxală, dar nu mai puţin interesantă. Discutarea şi/sau dezbaterea unei astfel de aserţiuni în mediul creştin ortodox trebuie să pornească de la realitatea simfoniei bizantine, concept cu valoare paradigmatică în lumea creştină răsăriteană.

În fond, distincţia majoră între Răsărit şi Apus în ceea ce priveşte raportul dintre Biserică şi Stat rezidă în teoria existenţei uneia sau a două „împărăţii“. Biserica noastră, susţinând existenţa unei singure împărăţii, a încercat dintru început rezolvarea dihotomiei dintre sacru şi spiritual, pe de o parte, secular şi material, pe de cealaltă parte. În tradiţia noastră, Biserica nu a fost niciodată o „alternativă“ în faţa statului. Cu toate acestea, credincioşii ortodocşi au constituit întotdeauna o comunitate escatologică autentică, care a reuşit să menţină distanţa necesară dintre Istorie şi Eschaton.

Ortodoxia autentică a încercat mereu, uneori cu mai puţin succes - vezi anii comunismului -, să acţioneze astfel încât partea „istorică“ a Bisericii să nu devină dominantă. Unii teologi şi istorici au susţinut că după ce gândirea bizantină a transferat dogma calcedoniană a hristologiei în sfera teologiei politice, statul a devenit o instituţie realizată pnevmatologic şi, în consecinţă, distanţa dintre istorie şi eschata s-a anulat în bună măsură. Înţelegând acest lucru, în profunzime însă, se poate răspunde celor care au acuzat Biserica că şi-ar fi ignorat responsabilitatea istorică. V. Lossky scria, în 1982, în acest sens: „Fidelitatea faţă de dogma calcedoniană despre Biserică poartă cu ea obligaţia de a mărturisi simultan caracterul istoric, concret al Bisericii, dar şi unicitatea sa în raport cu lumea, libertatea sa faţă de lume şi legile vieţii ei, căci ea nu este din această lume“.

„Veacul prezent“ şi „veacul ce va să vină“

În manieră sui generis se pot identifica în spaţiul românesc contemporan, mai cu seamă al laicilor, patru posibile direcţii, care nu se exclud în totalitate între ele, spre care poate evolua raportul Stat - Biserică: reînnoirea „simfoniei“; accentuarea caracterului „naţional“; sublinierea particularismului şi înrădăcinarea mai profundă în cultura locală; accentuarea dialogului ecumenic şi tendinţa spre refacerea unităţii creştine. Toate acestea sunt evident marcate de înţelegerea şi, mai ales, reacţia la valul procesului globalizării şi la integrarea noastră europeană. Afirmăm aceasta deoarece unul din pericolele care a dat târcoale Bisericii în general, pe toate meridianele şi în toate timpurile, a fost ispita către un mod de a fi şi a se manifesta în care „veacul ce va să vină“ a tins să fie uneori înlocuit de „veacul prezent“ sau, altfel spus, Eschatonul să fie „realizat“ în istorie.

Fireşte această tentaţie sau - de ce nu? - realitate este sesizabilă în mod diferit, în perioade istorice distincte. Cel mai uşor ar fi să ne referim la perioada statului totalitar comunist, stat „eschatologic“ în esenţa lui ideologică, după promisiunile distopiei marxist-leniniste, perioadă în care rolul Bisericii în societate a fost diminuat în mod semnificativ, iar aceasta a fost împinsă să-şi asume, uneori, funcţii istorice. Ne raliem aici, cu toată puterea, remarcilor lui N.K. Gvosdev care sublinia: „…în mod tradiţional, Ortodoxia a susţinut întotdeauna că Împărăţia cerurilor «nu este din această lume» şi că trupul format din credincioşii creştini, deşi prezent în lume, nu face parte din această lume. Statul trebuie susţinut, nu pentru că ar fi avut valoare morală, ci pentru că asigură condiţiile de ordine şi pace socială necesare creştinului să-şi practice credinţa“.

Pelerinajul Bisericii prin istorie

Fără îndoială, pot fi invocate şi alte momente din istoria Bisericii universale care să substanţieze o astfel de realitate, dar, în cele ce urmează, ne vom referi la realităţile româneşti mai apropiate de noi în spaţiu şi timp.

După 1989, Biserica Ortodoxă Română a făcut paşi importanţi în clarificarea relaţiei ei cu Statul. În fond, cuvintele teologului A. Schmemann: „Biserica nu a mai fost liberă, în sensul modern al cuvântului, din zilele lui Constantin cel Mare“ trebuie luate cum grano salis căci în aria noastră geopolitică, în ţările ortodoxe, puterea instituţionalizată a Statului a fost - ştim asta cu toţii - mai puternică decât instituţia Bisericii. Afirmăm acest lucru deoarece Biserica nu a putut ori nu a reuşit întotdeauna să menţină un spaţiu între ea şi Stat.

De la poziţia de prim rang în Evul Mediu românesc, la perioada fanariotă cu avatarurile şi servituţile ei; de la statutul de „departament al Statului“ o dată cu începuturile modernizării şi secularizării (Al. I. Cuza), la „Biserică dominantă“ (Legea cultelor, 1928); de la statutul de „opiu pentru popor“ din vremea ciumei roşii până la „Redeşteptarea“ şi „Reînvierea“ de astăzi, Biserica a parcurs un lung drum prin meandrele şi colbul istoriei. După colapsul comunismului, conducerea Bisericii şi-a mărturisit în „spiritul evanghelic al pocăinţei“ slăbiciunile şi a anulat sancţiunile pe motive politice aplicate preoţilor.

Repere din istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române

La 28 septembrie 1990, Biserica Ortodoxă Română şi-a declarat totala autonomie faţă de stat, respingând astfel drepturile acestuia de a interveni în alegerile episcopale sau în administrarea cotidiană a Bisericii. Se aplica astfel, după o perioadă de restrişte, una din hotărârile celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic (Niceea, 787) care interzicea în mod expres numirea episcopilor de către autoritatea laică şi proclama supremaţia Bisericii în probleme religioase. Mai mult, la acest Sinod s-a reiterat regula după care dacă vreun episcop intră în posesia unei biserici prin mijlocirea puterii seculare, să fie destituit din funcţie, iar dacă conducătorul laic ar fi încercat să se amestece în viaţa Bisericii prin împiedicarea sinoadelor anuale, el trebuia excomunicat.

La 9 ianuarie 1990 a fost înfiinţat „Grupul de Reflecţie pentru înnoirea Bisericii“ sub conducerea actualului Prea Fericit Părinte Patriarh Daniel şi a regretatului Dumitru Stăniloae, grup care şi-a propus revigorarea şi înnoirea vieţii Bisericii noastre în toate domeniile.

În anul 1994 a fost amendat articolul 2 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române care în noua redactare stipula: „Biserica Ortodoxă Română este naţională, autocefală şi unitară în organizarea sa“. În ciuda unor interpretări răuvoitoare, ele nu lipsesc de altfel şi în privinţa articolului 1 din Constituţia României, această formulare nu ascunde nici parohialism, nici naţionalism exacerbat, nici vreo înfumurare, ci exprimă o realitate istorică. Pentru toţi cei care sunt încă îngrijoraţi de asemenea formulări, să amintim cuvintele Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel rostite în interviul acordat acestei reviste (Lumina de duminică 23 septembrie 2007, p. 9): „Cred că Bisericile Ortodoxe naţionale au o valoare deosebită, pentru că se identifică, în general, cu misiunea unui popor care a fost creştinat. Totuşi, să nu uităm că, în Crez, noi mărturisim Biserica «Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească». Noi nu credem într-o Biserică autocefală, ci în Biserica Sobornicească, adică Ortodoxia în ansamblul ei. Iar din acest punct de vedere e foarte necesar nu doar dialogul nostru cu alte confesiuni, ci, în primul rând, un dialog mai intens şi o cooperare mai strânsă între Bisericile Ortodoxe surori“.

Am depăşit două mari primejdii

De la vizita răposatului Papă Ioan Paul al II- lea în România la prezenţa ortodoxă românească în mai toate colţurile lumii, de la dialogul fertil cu societatea şi înfăptuirile recente ale Bisericii noastre la Congresul Ecumenic european găzduit de Sibiu în luna septembrie a acestui an, toate se constituie în jaloane importante pentru a descrie locul şi rolul nou pe care îl joacă Biserica Ortodoxă Română în Istoria noastră recentă. Credem că alegerea noului Patriarh al Bisericii noastre în deplină libertate ne dovedeşte că în fluctuantul şi dinamicul echilibru relaţional dintre Biserică şi Stat şi dintre Istorie şi Eschaton am depăşit primejdia „istoricizării“ Bisericii şi că nici pericolul „eschatologizării“ veacului acestuia nu ne pândeşte.