Biserica Ortodoxă Română după actul politic de la 23 august 1944

La 23 august 1944 se consuma actul politic care aducea România de partea Aliaţilor sau, după cum se exprima un ieromonah aflat în refugiu la Mănăstirea Sihăstria: „S-a schimbat treaba, căci din duşmani ne-am făcut prieteni, iar din prieteni am devenit duşmani involuntar“. În noua configuraţie politică, Biserica Română era nevoită să reia relaţiile cu Biserica Rusiei, redescoperită de Stalin în timpul „marelui război de apărare a patriei“ şi recunoscută oficial în comuniunea euharistică ortodoxă de către patriarhiile apostolice. Însă Biserica Română avea în politica bisericească unele antecedente care puteau deranja mult pe omologul de la Răsărit. În primul rând, era problema jurisdicţională asupra Basarabiei, unită cu România la 1918. Apoi, era activitatea misionară desfăşurată în Transnistria de slujitori români, precum Visarion Puiu sau Antim Nica. Nu în ultimul rând, un lucru care îi putea deranja pe mai-marii Bisericii Ruse era discursul anticomunist utilizat de slujitorii români atât la adresa regimului stalinist, cât şi faţă de Biserica renăscută a Rusiei. Aproape întreaga literatură misionară şi teologică românească de după 1930 era plină de atacuri la adresa campaniei antireligioase staliniste şi, mai nou, împotriva Bisericii Ruse reoficializată în timpul războiului, etichetată ca „o contrafacere a regimului sovietic“. De acum, Biserica Rusiei trebuia considerată ca una validă şi recunoscută de Biserica Română, tot aşa cum procedaseră patriarhiile apostolice.

Prima atitudine publică a Patriarhului Nicodim după schimbarea politică a României a fost trimiterea la 24 august 1944 a unei telegrame către regele Mihai, cu următorul conţinut: „Maiestate, în acest ceas hotărâtor pentru destinul Neamului Românesc, când Majestatea Voastră a făcut marele pas pentru salvarea Ţării, rog pe Bunul Dumnezeu să vă dea biruinţă şi izbândă deplină. Biserica noastră strămoşească stă întotdeauna alături de poporul român şi de regele său. Trăiască Patria, Trăiască Dinastia. Patriarhul României, Nicodim“. Observăm că mesajul era trimis regelui, cel care înfăptuise actul de la 23 august, din text reieşind fidelitatea faţă de dinastie, fără nici un cuvânt relativ la noua situaţie politică a ţării. De altfel, întâistătătorul român s-a arătat de la început refractar faţă de noul regim politic, care de acum avea la conducere şi partidul comunist. Şi aşa s-a comportat Patriarhul Nicodim până la moarte. De asemenea, a refuzat să întreţină relaţii cordiale cu Biserica Rusiei, puţinele contacte avute cu aceasta fiind făcute abia după instalarea Guvernului Petru Groza. Evident că sovieticii au sesizat imediat atitudinea patriarhului român, preferând ca legăturile oficiale să se întreţină măcar la nivelul minim şi mai mult la presiunea guvernului român, deoarece Biserica Ortodoxă Română era una dintre cele mai importante autocefalii din lumea ortodoxă.

În acelaşi timp, noul regim politic instalat în 1944 promitea garantarea libertăţilor religioase îngrădite de guvernele care se succedaseră după 1938. Se vorbea de o reformă religioasă, a monahismului, a învăţământului teologic, în fapt reluarea unor teme de dezbatere din perioada interbelică. Ca o dovadă în acest sens a fost reînfiinţat Ministerul Cultelor. De asemenea, în octombrie 1944 au apărut primii aliaţi ai partidului comunist, proveniţi din mediul teologic. Nicolae Popescu-Prahova, fost profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, lansa un apel către slujitorii altarelor din România pentru instalarea unui „regim democratic“ sub sigla „Uniunii Patrioţilor“ condusă de ilegalistul Petre Constantinescu-Iaşi. Deşi nu a avut impactul scontat, acest nucleu preoţesc „democratic“ va constitui „Uniunea Preoţilor Democraţi din România“, înfiinţată la începutul anului 1945 şi care va reprezenta factorul de presiune la adresa ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Era doar începutul a ceea ce urma să se consume în relaţiile Stat - Biserică, mai ales după instalarea guvernului procomunist condus de Petru Groza.