Biserica „Sfântul Dumitru“ - a jurământului la mijlocul sec. al XIX-lea

În centrul vechi al Capitalei, în spatele actualului Muzeu Naţional de Istorie şi în apropierea celebrei Bisericuţe Stavropoleos se înalţă şi astăzi Biserica "Sfântului Dumitru" a jurământului. Istoria acesteia este tumultuoasă, după cum a fost şi cea a oraşului din care făcea parte. În urma săpăturilor arheologice s-a constatat că începuturile acesteia se situează în prima jumătate a sec. al XVI-lea, ca lăcaş de cult lângă casele boierilor Bălăceni şi, desigur, la mică distanţă de curtea şi biserica domnească a Bucureştilor. Pe la 1589-1590, Doamna Ecaterina, soţia lui Alexandru Mircea Voievod, face nişte donaţii Bisericii "Sfântul Dumitru", care era închinată unui aşezământ monahal Vladatos, din Salonic. Prima construcţie a acestui lăcaş va fi fost de lemn şi distrusă în timpul năvălirii otomanilor de sub conducerea lui Sinan Paşa din secolul XVI. Aproape un secol mai târziu, pe la 1674, Badea Bălăceanul, conte al Imperiului romano-german, Matei Bălăceanul şi aga Constantin Bălăceanul, ginerele domnitorului Şerban Cantacuzino, înalţă o nouă biserică cu hramul "Sfântul Dumitru", care şase ani mai târziu era amintită ca "Biserica de jurământ Sfântul Dumitru". Era numită aşa deoarece, potrivit istoricului Ionescu Gion, aici se făceau "jurămintele solemne, atunci când pârâtul sau acuzatorul se încingeau în faţa arhiereului şi preoţilor cu brâul Preacuratei şi jurau lângă uşa altarului că vor spune adevărul şi nimic altceva decât adevărul". De asemenea, Biserica "Sfântul Dumitru" - a jurământului era cunoscută în epocă ca biserica familiei Bălăcenilor. Această situaţie a durat până spre mijlocul sec. al XVIII-lea, când probabil familia Bălăcenilor nu a mai putut ţine în grijă lăcaşul "Sfântul Dumitru" din preajma vechii curţi domneşti. La 1741-1746, "vătaful de copii" Stroe Râmniceanul şi nepotul său, Radu Atanasievici, logofăt de vistierie, ridică o nouă construcţie din piatră, întâiul ctitor devenind şi monah cu numele Isaia, pe lângă această biserică, probabil devenit lăcaş monahal. De altfel, un deceniu mai târziu, ctitorii închină Biserica "Sfântul Dumitru" episcopiilor de Râmnic şi Buzău. Cu toate acestea, la 1797, biserica era "dărăpănată", afectată mai apoi de cutremurul din 1802 şi, doi ani mai târziu, la 28 august, de un incendiu. Lăcaşul totuşi avea o importanţă în epocă, deoarece aici funcţiona o "şcoală de muzichie", practic primul conservator de muzică din Bucureşti. Situaţia se explică prin faptul că episcop al Buzăului era Constandie Filitti, cu alese preocupări culturale şi iniţiative gospodăreşti. De altfel, el a fost cel care, în 1819, a luat iniţiativa ridicării unui nou lăcaş al Sfântului Dumitru, pe locul celui vechi, după planul întocmit de arhitectul Iosif Welz, cu Atanase dulgherul, urmând a fi pictat de trei meşteri zugravi. Însă retragerea sa din scaunul de la Buzău, în urma presiunilor exercitate de domnitorul Alexandru Şuţu, nu i-au mai permis vrednicului episcop să-şi ducă demersul la bun sfârşit. Iniţiativa a fost continuată de urmaşul său, episcopul Gherasim Rătescu, pe care nici el nu a putut să o finalizeze. Abia episcopul Chesarie va reuşi să o ridice, să o picteze cu zugravi de la şcoala de pictură de la Buzău şi să o sfinţească la 26 octombrie 1843. La 23 martie 1847 este afectată de un incendiu, care îi distruge acoperişul şi pictura. La 1852 este reparată de episcopul Filotei al Buzăului, prin realizarea unui nou acoperiş, consolidarea zidurilor şi refacerea picturii prin lucrarea lui Carol Pop de Szatmary. Fotografia de epocă ne arată Biserica "Sfântul Dumitru" a jurământului din Bucureşti după reparaţia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Însă istoria tumultuoasă a acestui preţios lăcaş de cult bucureştean avea să continue, în 1912 fiind ameninţată cu demolarea, salvată de istoricul Ioan C. Filitti, un strănepot al episcopului buzoian ctitor, şi reparată pentru a fi redeschisă abia la 30 mai 1930.