Biserica și Revoluția Franceză

Simone Veil, prima femeie președinte al Parlamentului European, fost ministru al sănătății în anii 1970 - cea care și-a asumat proiectul de lege privind dez­incriminarea întreruperii voluntare a sarcinii (avortul) a intrat în Pantheon, duminică, 1 iulie 2018, la un an după moartea sa. Poate părea un eveniment nesemnificativ pentru alte țări decât Franța, însă la nivel mental această intrare în „necropola laică” a marilor personalități ale Franței poartă în sine amprenta a tot ceea ce umanitatea cunoaște după 1789, celebrul an al căderii Bastiliei și al Vechiului Regim.

Revoluția Franceză este considerată astăzi ca un eveniment fondator al democrației europene. Dacă ea a fost sursa de inspirație a numeroase evenimente politice, ea este de asemenea la originea a numeroase distrugeri ale patrimoniului religios francez, cu precădere cel parizian. Însă, din punct de vedere spiritual, lucrurile sunt de obicei trecute cu vederea. Căci soarta Bisericii - fie că vorbim de cea romano-catolică - direct afectată de evenimentele politice, fie că avem în vedere modificarea percepției asupra a tot ceea ce înseamnă religios, spiritual în viața publică a fiecărui om, a cunoscut o adevărată schimbare de paradigmă.

Astăzi, revoluția din 1789 este un simbol comun pentru toți francezii, încât ziua căderii Bastiliei, 14 iulie, este sărbătorită ca zi națională. Însă istoria acestei zile conține și părți cu adevărat umbrite de agresivitatea revoluțio­narilor. În Paris, peste 30 de biserici au dispărut în acei primi ani ai schimbării regimului. Île de la Cité, micuța insulă naturală a Senei din centrul Parisului, a rămas cu numai 2 biserici, Notre-Dame și Sainte-Chapelle, din 17 câte existau inițial, și acelea într-o stare deplorabilă.

Franța sfârșitului de secol XVIII

Trebuie amintit că situația politică a Franței la sfârșitul secolului al XVIII-lea era cu adevărat excepțională, dar într-un sens negativ. Revoluția apare într-un context al unei grave crize financiare a regatului francez, iar ea este și o consecință a acesteia. Proasta gestiune financiară a statului francez și faptul că numeroase monarhii europene au declarat război Franței i-au făcut pe cei din administrație să-și îndrepteze ochii spre patrimoniul Bisericii Catolice din Franța. În acest caz bisericile și bogățiile lor au devenit o importantă sursă de profit pentru statul francez. Dacă astăzi bisericile sunt considerate „sfinte” doar prin valoarea lor culturală și simbolică, ele reprezentau în acea epocă tot ceea ce aducea oroare în sânul revoluționarilor: clerul, religia, monarhia.

Cât de luminat a fost „secolul luminilor”?

În „secolul luminilor” sau al triumfului Rațiunii, Biserica a fost văzută ca dușmanul ce trebuie înfrânt, după cum exclama Voltaire - „il faut écraser l'Infâme”. Însă, dincolo de orice părtinire, criza financiară a statului și nevoia stringentă de a umple vistieriile au declanșat această criză, ce a căzut foarte bine: Biserica era bogată. În decursul secolelor, ea a avut suficient timp la dispoziție pentru a aduna numeroase bogății. Ea era principalul proprietar imobiliar al Franței, prin numeroasele sale biserici, mănăstiri și spirale. Ea dispunea de multe opere de artă, în calitatea sa de comanditar al operelor de artă.

În 2 noiembrie 1789, un decret votat de Adunarea Constituantă pune bunurile clerului la dispoziția Statului, dar clerul este în continuare cel ce le administrează. Însă în decembrie același an, aceeași constituantă pune în vânzare domeniile Bisericii, pentru a câștiga 400 milioane de ti­tluri de împrumuturi ce ar permite astfel statului să încaseze repede banii, chiar și înainte de a realiza actul de vânzare. Pe 13 februarie 1790, Constituanta decide să suprime ordinele religioase și să abolească voturile monahale. Votul ascultării și al supunerii este considerat ca fiind contrar libertății cetățenilor, iar libertatea este una din valorile emblematice ale Revoluției. Mănăstirile și așezămintele sunt golite atât de monahi, cât și de bunurile lor. Lovitura de grație a fost dată în 1790, pe 12 iulie, când aceeași Constituantă a decis asupra Constituției civile a clerului, o tentativă de organizare a unei biserici naționale care să nu mai fie supusă papalității. Membrii clerului devin simpli funcționari în slujba statului, preoții și episcopii sunt acum aleși prin vot direct, dar și indirect de către cetățenii bogați. Toți membrii clerului - inferior și superior - trebuie să depună un jurământ religios de fidelitate față de Constituție.

În acest context bisericile sunt prăduite sau în orice caz lipsite de resursele lor financiare. Aceste decrete elaborate în spiritul Revoluției nu sunt doar o simplă măsură anticlericală, ci au și o justificare teoretică. Bogăția multiseculară a Bisericii este rodul donațiilor ce au fost făcute acesteia pentru a-și împlini tripla sa misiune: cultuală, de învățământ și asistență socială (a săracilor și bolnavilor). Doar că Constituția civilă a clericilor decide ca aceste două ultime funcții să revină statului. Așadar este legitim ca statul să-și recupereze bunurile.

Straniul destin al bisericilor pariziene

Cea mai mare parte a bisericilor au fost vândute speculatorilor la un preț derizoriu, care nu au căutat întreținerea locașurilor de cult ci, dimpotrivă, au văzut în ele o adevărată investiție financiară. Comercianții au cumpărat bisericile doar pentru a le demola și a vinde ulterior terenurile pe care acestea erau construite. Multe mănăstiri din capitala Franței, întinse pe mari domenii, sunt principalele victime ale speculațiilor financiare. Cele mai multe dintre mănăstirile pariziene, cum ar fi Mănăstirea din Place des Vosges sau Mănăstirea augustinilor din arondismentul 6 au dispărut. Alte biserici au cunoscut un destin mai insolit. Cele mai norocoase au fost transformate în licee sau cazărmi: Mănăstirea capucinilor devine liceul Condorcet, Saint-Geneviève este în prezent cunoscutul liceu „Henri IV”, iar catedrala Val-de-Grâce a fost ocupată de armată. Altele au fost utilizate în sectoare mai industriale - devenind depozite sau fiind transformate în mici uzine pentru că din punct de vedere istoric suntem la începutul epocii industriale. Biserica parohiei Saint-Landry construită în secolul al 8-lea, pe Île de la Cité, a fost vândută pentru a fi transformată în atelier de croitorie și curățătorie. Câteva biserici au fost folosite pentru a fabrica armament. Plumbul ce învelea exteriorul lor era de fapt pentru industria de apărare din acea epocă o importantă sursă de materie primă. Vitraliile și, de altfel, bisericile - de exemplu biserica Saint-Germain-des-Prés din inima Parisului, au fost demolate pentru a deveni praf de pușcă, materie primă pentru armele de război. Cele mai puțin norocoase au fost considerate nimic altceva decât cariere de piatră. Este cazul bisericii Saint-Jacques-la-Boucherie de pe malul drept al Senei, ce a fost demontată în timpul Revoluției pentru comerțul cu piatră. Un ultim vestigiu poate fi văzut și astăzi în Paris, fiind vorba de Tour Saint-Jacques!

Numeroase biserici au trăit în afara distrugerii fizice și umiliri. În 1793, în timpul terorii iacobine, revoluționarii au început să inventeze și parodii ale Sfintelor Taine, mai ales ale Euharistiei. În timpul simulacrelor religioase, cortegii de oameni îmbrăcați în haine clericale au mimat gesturi grosiere, bătându-și joc de ceremoniile cultuale, fredonând cântece de petrecere și utilizând pentru bețiile lor potire. Veșmintele liturgice, cărțile, masele altarului au fost distruse rând pe rând în foc. Tot ce ținea de mobilier al bisericii a devenit treptat lemn pentru încălzire. Sfintele relicve au fost distruse alături de mormintele regilor Franței.

Încercarea de a șterge orice urmă a trecutului pentru a crea „omul nou” a fost una evidentă. De aceea în Pantheon astăzi sunt înhumați doar 3 membri ai clerului romano-catolic, dintre care unul a fost și membru al primei Adunări Constituante. Laicitatea primește în templul ei - deși nu a fost al ei prin destinația inițială, pe orice „apărător” al drepturilor omului.