Trecutul îndepărtat al orașului București este analizat și descris în multe cărți de istorie, unele scrise foarte atractiv, astfel încât orice spirit dornic să cunoască mai mult decât legenda lui Bucur Ciobanul are la dispoziție o arie vastă de documentare.
„Istoria fondărei orașului București”, publicată în 1891 de maiorul Dimitrie Papazoglu, se află între primele monografii ale orașului, alcătuită în genul cronicilor. La scurtă vreme, în 1899, apărea sub semnătura lui Gheorghe Ionescu-Gion „Istoria Bucurescilor”, care aducea informații noi, culese din biblioteci din străinătate. O altă istorie era publicată la 1901 de Constantin Bacalbașa, cu titlul „Bucureștii de altădată”, și a înregistrat un mare succes la public pentru stilul inconfundabil, lipsit de rigiditate. Istoricul George Potra a publicat mai multe volume la temă, între care „Din Bucureștii de altădată” (1941) și „Hanurile bucureștene” (1942). Deși dedicată celei mai cunoscute străzi bucureștene - Calea Victoriei -, cartea „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi” (1931) a lui Gheorghe Crutzescu este adesea citată de cei care evocă farmecul din trecut al marelui oraș, păstrându-și nota de atracție, datorită împletirii cronologiei cu poveștile despre clădiri și oameni. În 1966, vedea lumina tiparului „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre”, de Constantin C. Giurescu, recunoscută drept cea mai cuprinzătoare monografie în domeniu. Nu trebuie trecută cu vederea nici „Istoria Bucureștilor” (1939) a lui Nicolae Iorga. Iubitorii de istorie relatată subiectiv citesc cu plăcere memoriile despre viața de odinioară din Capitală, aici încadrându-se Emanoil Hagi-Mosco, cu lucrarea „București: Amintirile unui oraș”.
Unii dintre străinii care au călătorit în urmă cu câteva secole prin Țările Române au lăsat mărturii și despre București. Între aceștia, irlandezul Robert Walsh, care vizitase orașul în 1821, în plină epidemie de ciumă, și francezul Ulysse de Marsillac, fost profesor de franceză în cetatea de pe Dâmbovița, autorul unui ghid al călătorului prin București în 1877. Cu mult înaintea lor, desigur, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, diaconul Paul de Alep descria în jurnalul său un București plin de ceremonii religioase și laice.
