„Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox“

„Şaisprezece ani - treisprezece de muncă silnică şi trei de grea clandestinitate - reprezintă un capitol negru din viaţa unui om. 

 

L-am început la 35 de ani şi l-am încheiat la 52. Un capitol de calvar, căruia i-aş putea spune calvarul Aiudului, pentru că zece ani i-am petrecut numai la Aiud.“ Aşa îşi începe depănarea amintirilor părintele Ioan Bărdaş în a sa carte „Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox“, apărută la editura bucureşteană Anastasia, în anul 1999. Era preot în Sâc, lângă Beliu, judeţul Arad, când într-o zi din anul 1948 un plutonier de jandarmi din Beliu îl anunţa că se afla pe lista pentru arestare. Din acest motiv a plecat de acasă, urcând în munţii Codrului pentru trei ani. Dar neajunsurile pentru Ioan Bărdaş începuseră mai înainte. În 1939, ca student la Academia Teologică din Oradea, era reţinut pentru suspiciunea de răspândire de manifeste legionare. Fusese un denunţ al unui ţăran care în anchetă a recunoscut că era vorba de o altă persoană. Apoi, în primele zile ale ocupaţiei horthyste din Oradea, tânărul Bărdaş a fost din nou reţinut pentru suspiciunea de spionaj în favoarea statului român. A fost expulzat alături de alţi români, care au cunoscut neajunsurile Diktatului de la Viena. După război, în 1945, Ioan Bărdaş a fost internat în lagărul de la Caracal, de unde îşi aminteşte cum se purtau discuţii „de lămurire“ pentru ralierea preoţimii la frontul democrat iniţiat de partidul comunist. După eliberare, Ioan Bărdaş a primit în slujire Parohia Sâc, azi Sălişte de Beliu, fiind martor al alegerilor din 1946, falsificate de comunişti. Instalarea comuniştilor la putere i-a determinat pe mulţi români să urce în munţi, în aşteptarea americanilor eliberatori. Astfel, părintele Bărdaş s-a implicat în rezistenţa de pe Valea Crişului Alb, uneori participând la şedinţele acestui grup anticomunist. Aşa s-a ajuns la situaţia din mai 1948, când părintele Bărdaş a fost informat de un plutonier de jandarmi că urma să fie arestat. Părintele a luat decizia de a urca în munţii Codrului, alături de învăţătorul Aurel Leucuţa şi „alţi flăcăi“. Îi aştepta pe americani. Trei ani mai târziu, prin trădare, părintele era arestat, iar în martie 1953, condamnat la 20 ani de muncă silnică pentru activitatea în mişcarea de rezistenţă „Horea, Cloşca şi Crişan“. În memoriile sale, părintele Bărdaş descrie regimul de detenţie din timpul anchetei de la Securitatea din Arad, din penitenciar, dar mai ales din cele două locuri care l-au marcat: Canalul şi Aiudul. Poate că vorbeşte prea puţin despre colegii de suferinţă, în schimb realizează o frescă aproape completă a universului concentraţionar pe care l-a cunoscut. Descrie regimul de muncă obligatorie de la canal, hrana pe care o primea, pedepsele, spaţiul concentraţionar. Practic, prin lectura cărţii sale, părintele Bărdaş ne introduce în ceea ce a văzut şi a suportat. Părintele ne oferă o descriere a regimului de muncă de la Aiud, a perioadelor mai bune de detenţie, legate probabil de schimbările în relaţiile internaţionale, despre nemulţumirile deţinuţilor, ca de pildă greva de la Aiud din 1957, sau reeducarea orchestrată de colonelul Crăciun. Aspecte care nu pot fi eludate din lectura cărţii pe care o propunem sunt cele legate de momentele de spiritualitate şi cultură: prelegerile profesorului Ioan Petrovici, dar mai ales slujbele care se ţineau la Aiud. Părintele Bărdaş vorbeşte de săvârşirea spovedaniei şi a împărtăşaniei, de ţinerea, alături de alţi preoţi ortodocşi, a Sfintei Liturghii „seci“, adică fără prefacere. Tot la Aiud, mărturiseşte Ioan Bărdaş, a învăţat Sfânta Liturghie în limba greacă de la părintele profesor Dumitru Stăniloae. Iar acestea sunt numai câteva frumuseţi din lectura cărţii părintelui Ioan Bărdaş, o importantă sursă pentru cunoaşterea şi înţelegerea suferinţelor îndurate în detenţia comunistă.