Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Chemarea Episcopului Nicolae Popovici în exil şi implicarea diaconului Teodor Savu

Chemarea Episcopului Nicolae Popovici în exil şi implicarea diaconului Teodor Savu

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 26 Mar, 2015

Anul 1948 aducea poate cel mai mare neajuns din istoria României, anume instalarea comunismului în toate pârghiile puterii. Poate că la prima vedere părea descurajator, dar majoritatea românilor din acea vreme sperau la schimbarea regimului politic prin declanşarea unui război de către aliaţii apuseni împotriva Sovietelor. Se făceau pregătiri de război, unii mergând în munţi în aşteptarea anglo-americanilor mult doriţi, în timp ce alţii se organizau în exilul din Apus, în diferite grupări pe criterii politice. Cei mai activi se profilau legionarii, care aveau experienţa exilului încă din vremea războiului. De altfel, legionarii încă din 1948 se gândeau la cooptarea unei personalităţi eclesiastice care să-i îndrume spiritual pe românii aflaţi în Apus şi care, la o eventuală schimbare politică în ţară, să ajungă chiar în treapta de patriarh. În toamna lui 1948, legionarii din exil activau intens în aducerea în Apus a unor personalităţi româneşti prin emisari care pătrundeau în ţară prin culoarul Timiş-Arad. În septembrie 1948, un oarecare Nichi Obreja îl contacta pe diaconul Teodor Savu la domiciliul din Timişoara. Din 1939, Teodor Savu era profesor de drept canonic şi teologie sistematică la Academia Teologică din Oradea, care în perioada ocupaţiei horthyste fusese mutată la Timişoara. Licenţiat (1938) şi doctor (1944) în teologie la prestigioasa facultate din Cernăuţi, diaconul Savu era unul dintre clericii şi profesorii de prestigiu din Bihor. Motivul contactării profesorului Savu era de a se implica în cooptarea profesorilor Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu şi Haralambie Cojocaru de la Facultatea de Teologie Bucureşti pentru a merge în exil, alături de Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, cunoscut ierarh pentru activitatea şi sentimentele sale profund anticomuniste. Diaconul Savu s-a implicat în mod direct în contactarea Episcopului Nicolae Popovici, aflat la tratament la Băile Buziaş. Ierarhul orădean i-a răspuns profesorului că „nu se poate aventura într-o astfel de afacere“, mai ales că i se părea un demers nesigur pentru viitorul Bisericii.

În noiembrie 1948, părintele Savu era căutat de alţi doi emisari veniţi din exil. Aceştia aveau o scrisoare din partea unui arhimandrit Lucaci, fost vieţuitor la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, care scria lui Nicolae Popovici, dar şi ierarhilor Andrei Magieru şi Nicolae Bălan despre „cât de mult se simte lipsa unui ierarh în fruntea românilor din străinătate“. Episcopul Andrei Magieru a refuzat, Mitropolitul Nicolae Bălan nu a mai fost abordat, iar în cazul lui Nicolae Popovici, pentru o ultimă încercare, la 13 decembrie 1948, diaconul Savu s-a deplasat la Episcopia din Oradea. Aici profesorul a aflat cum Academia Teologică orădeană fusese transformată într-un centru de îndrumări misionare în care urma să profeseze. Regimul comunist desfiinţase cele mai multe şcoli teologice. În privinţa chemării în apus, episcopul a refuzat din nou. Dar organele de represiune au aflat, încât la 28 decembrie 1948, ora 7:00, părintele Savu a fost arestat la Oradea, iar a doua zi, trimis în ancheta Securităţii de la Bucureşti. Interogatoriile s-au desfăşurat până în iunie 1949. Lotul celor şapte inculpaţi în care se afla părintele Savu însă nu a fost trimis în justiţie. Abia la 13 mai 1950, prin Sentinţa nr. 487 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Savu a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. Imediat a făcut cerere de recurs, dar care s-a judecat abia la 8 noiembrie 1950, fiind, bineînţeles, respinsă. De ce aceste amânări? În vara lui 1949, viitorul Episcopului Nicolae Popovici nu era încă hotărât de către autorităţile comuniste, cel puţin aşa lasă să se înţeleagă documentele din dosarul întocmit de Securitate. Mai ales că în procesul-verbal de încheiere a anchetării lotului părintelui Savu nu se vorbeşte nicăieri de Nicolae Popovici. Abia în vara lui 1950, atunci când în mediul religios românesc se vorbea de o scoatere din scaun a ierarhului orădean şi chiar de o arestare a sa, s-a considerat oportună şi condamnarea părintelui Savu. Acesta a cunoscut penitenciarele Jilava (septembrie 1949) şi Aiud (mai 1950), fiind eliberat abia la 7 august 1954, după anchete la Securitatea din Bucureşti.