„Cifra calculată a populaţiei la 1 ianuarie 1935 este de 19.011.597 suflete“

În perioada interbelică, România cunoaşte o creştere semnificativă a populaţiei, în timp ce ţările occidentale sufereau de o scădere alarmantă a natalităţii. „Sporul natural al populaţiunii, adică excedentul naşterilor asupra deceselor a însumat 226.017 suflete în comunele rurale şi 17.643 în cele urbane, în total deci 243.660 în toată România“, scriau ziarele în 1927. Satul românesc era, între cele două războaie mondiale, „forma caracteristică de viaţă“ din România, iar cercetătorii îşi îndreaptă atenţia asupra acestuia, constatând că nu există studii serioase care să îl descrie. Copiii românilor creşteau pe uliţa satului, în timp ce în Franţa, „la Paris, media copiilor este de unul la familie“, aici „denatalitatea“ fiind „accentuată de exodul populaţiei rurale spre oraşe“. În paralel cu scăderea natalităţii, apar cercetările asupra posibilităţii de prelungire a vieţii.

Tot mai mulţi intelectuali din perioada interbelică solicitau: „O mai mare atenţie dată vieţii noastre dela sate, o cât mai serioasă muncă de explorare a imensului necunoscut ce zace în lumea satului nostru, ar contribui, neîndoios, la o orientare mai sănătoasă a politicii noastre“, scria prof. Leonida C. Pop, în articolul „Satul Românesc“ din ziarul „Curierul“, ediţia din 22 martie 1935. Astfel, satul „constitue şi azi forma caracteristică de viaţă a Românului. Odinioară concentra membrii aceleaşi familii, scoboritorii aceluiaş strămoş care, mai întâi, a tras hotarele satului. Din unirea a două sau mai multe familii se formează încet încet, obştile de mai târziu. Până azi, atât în Moldova, Muntenia cât şi celelalte părţi ale ţării noastre, pământul rămas moştenire se numeşte moşie, nume derivat din moş, bunic sau străbun. (...) În pâlcuri de case, executate cu simţ practic al săteanului român, din pari-ţăruşi bătuţi în pământ, cu împletituri de nuiele, cu acoperişe de coceni, ramuri, stuf sau pământ, peste care domneşte, falnic, bisericuţa satului, din lemn nevopsit, dar înegrit de vremi şi acoperit cu muşchiu galben sau verde, sâa urzit neîncetat firul istoric al neamului românesc. (...) Satul românesc, împreună cu valea sau pârâiaşul ce-l străbate, este o lume închisă însine, îndestulătoare pentru ea însăşi, e un mănunchiu de case, clădite parcă numai pentru iarnă, viaţa adevărată trăind-o oamenii sub cer senin sau întunecat. (...) În praful uliţei, copiii satului, totdeauna din mila Domnului foarte numeroşi, zburdălnicesc numai în cămaşă“. Autorul susţinea că „Satul nostru trebuie cercetat prin studii sociologice şi înţeles ca un întreg, în legile lui de viaţă şi în tendinţele lui lente de prefacere“.

„18.052.896 locuitori stabili“ în 1931

Populaţia României creştea vertiginos la sate, însă o mare problemă sesizată de ziarele vremii era mortalitatea ridicată. „Mişcarea populaţiei României în 1925. Ea va creşte cu vreun sfert de milion anual“, anunţa ziarul „Universul“ din 10 februarie 1927: „Totalul căsătorilor încheiate în comunele rurale a fost de 129.124 şi în oraşe de 24.555, adică 153.679 căsătorii în ţara întreagă, faţă de 154.173 în 1924; 165.216 în 1923; 169.787 în 1922. După cum se vede de aici şi cum am mai arătat în prilejuri similare, cifra căsătoriilor este în scădere continuă. Divorţurile au fost de 5.388 în comunele rurale şi 2.647 în comunele urbane, în total 8.035 faţă de 7.307 în 1924; 8.241 în 1923 şi 8.549 în 1922. Numărul născuţilor-vii înregistraţi la sate a fost de 532.275 şi la oraşe de 73.380, adică un total de 605.655 în toată ţara, pe când în 1924 era de 622.580, în 1923 de 608.763 (...). Sporul natural al populaţiunii, adică excedentul naşterilor asupra deceselor a însumat 226.017 suflete în comunele rurale şi 17.643 în cele urbane, în total deci 243.660 în toată România, comparativ cu 239.665 constatat în 1924; 236.283 în 1923 şi 237.490 în 1922. Balanţa populaţiunii în 1925 se prezintă, aşa dar, în condiţiuni foarte statisfăcătoare, adică în proporţiuni mai însemnate chiar decât în anii precedenţi“.

După aproape zece ani, ziarele scriau că „România merge spre 20 de milioane de locuitori“. Aşa cum arată „Curierul“ din 13 ianuarie 1935, „România, graţie unei natalităţi foarte urcate, are totuşi un excedent apreciabil (...). Punctul de plecare al calculelor este anul 1930, când printrâun recensământ general al populaţiei sâa stabilit pentru prima oară numărul total şi stratificarea bilogică şi socială a populaţiei (...). La 1 Ianuarie 1931, populaţia României a fost de 18.052.896 locuitori stabili. Dela acea dată încoace, adică în patru ani, sâau născut în România 2.470.582 copii şi au murit 1.511.881 locuitori, ceea ce dă un excedent natural de 958.701 suflete în patru ani. Adăugând acest excedent natural la populaţia dela recensământ, cifra calculată a populaţiei la 1 ianuarie 1935 este de 19.011.597 suflete, adică am depăşit cifra de 19 milioane şi am intrat în milionul al 20-lea (...). Concluziile noastre sunt următoarele: populaţia României sporeşte la fiecare 4 ani cu 1.000.000 locuitori (...)“. În articol se face şi „O comparaţie cu alte ţări“. Astfel, „sporul acesta se poate numi vertiginos pentru epoca noastră. Astăzi, majoritatea ţărilor nu numai că nu-şi pot mări numărul populaţiei, dar sunt în pragul unei descreşteri alarmante. Descreşterea atinge mai ales ţările occidentale şi Statele Unite (...). Ţările cu cea mai mare perspectivă de creştere în Europa sunt: România, Polonia şi Italia (...). Ca număr de populaţie, România este, astăzi, a 8-a ţară din Europa“. Autorul articolului, dr. Sabin Manuilă, crede că „nu este suficient numai să urmărim evoluţia naturală a populaţiei, ci trebuie să o influenţăm în sensul unei desvoltări cât mai rapide şi cât mai favorabile (...). Combaterea mortalităţii excesive este deci un înalt comandament de ordin biologic, etic şi cultural“.

„Ţara bătrânilor“

Europenii constatau „Cifre alarmante din «Ţara bătrânilor». Scăderea natalităţii în Franţa prezintă aspecte extrem de îngrijorătoare“, aşa cum arată „Evenimentul Zilei“ din 4 mai 1939. „Franţa este ţara bătrânilor, deţinând în Europa unul dintre cele mai îngrijorătoare recorduri. În Franţa se nasc puţini copii, iar numărul morţii infantine depăşeşte natalitatea. În 1876, numărul naşterilor înregistrat a atins un maximum 1.022.000, pentruca în 1930 să scadă brusc la 750.000. După şapte ani, diagrama a coborât uluitor, din 616.000 copii născuţi, 40.000 fiind străini. În 61 de ani natalitatea Franţei a suferit o scădere de 400.000, dar a primit în schimb, în această epocă, 3 milioane de emigranţi şi de naturalizaţi. Cu toate premiile instituite pentru familiile numeroase, menajele franceze nu se arată deloc harnice în această direcţie. La Paris, media copiilor este de unul la familie. După statisticile făcute în ultimul timp de către «Aliance Nationale pour la population», în 50 de ani populaţia Franţei va scădea cu 12 milioane. Acum chiar 17 la sută din francezi sunt bătrâni, în medie de 60 de ani, şi dacă denatalitatea nu va fi combătută acest procent va ajunge la 30 la sută (...). După părerile cercetătorilor francezi, denatalitatea a crescut în primii ani ai secolului al XIX-lea, odată cu îndepărtarea populaţiei de la principiile religioase, şi a fost accentuată de exodul populaţiei rurale spre oraşe. Totuşi căsătoriile cari ar trebui să aibă ca efect logic sporirea populaţiei nu au scăzut. În secolul nostru sâau înregistrat mai multe căsătorii ca până acum, dar aproape jumătate din ele nu au nici un copil (...). Căsniciile franceze vor să trăiască liniştite. Dar o naţiune care trebue să vieţuiască, e nevoie să prefere un număr mai mare de leagăne, mormintelor“.

„Povesteşte întâmplări de acum 100 de ani“

Oamenii doresc să trăiască mulţi ani, iar ştiinţa din perioada interbelică îşi aducea contribuţia în ceea ce priveşte acest vis. Articolul „Un secret de viaţă lungă“, din 19 ianuarie 1931, în „Universul“, arată că „dr. A. Gueniot, fost preşedinte al Academiei de medicină din Franţa, care a atins frumoasa vârstă de 99 de ani şi totuş - după cum afirmă - se simte tot tânăr, a publicat o carte despre arta de a trăi mult. Scrierea distinsului medic e rezultatul unor studii bazate pe vaste cunoştinţe biologice şi pe o lungă experienţă. Părerea sa e că omul ar trebui să trăiască în mod normal până la 90-100 de ani. «Cum să ajungeţi la această vârstă? Foarte simplu, răspunde savantul. Mai întâi: cumpătare în toate. Al doilea: fiţi prevăzători şi consultaţi medicul. Al treilea: nu vă supăraţi» (...). Cu cât cineva înaintează în vârstă, cu atât trebuie să ia mai multe precauţiuni (...). Aerul curat e indispensabil spune dr. Gueniot. Ar trebui săâl respirăm de mai multe ori pe zi, lumina soarelui e apoi cel mai sigur mijloc de a-şi asigura o viaţă lungă. Somnul repetat şi mult mai puţin însă când înaintaţi în vârstă. Exerciţiu mult“.

În „Curierul“, pe 19 ianuarie 1935, apare întrebarea „Cât ar putea trăi omul“. Astfel, „pare de necrezut că există regiuni unde trăiesc laolaltă mulţi oameni de peste 100 de ani. De pildă în Nordul Caucazului trăeşte un cioban cu numele de Murzabekow, care a împlinit 146 de ani; omul nu-i deloc ramolit şi povesteşte întâmplări de acum 100 de ani. Întrâun sat vecin trăeşte femeea Huleiawa Altin, în vârstă de 143 de ani, al cărei bărbat a murit acum 12 ani, în etate de 110 ani - «fără a fi fost vreodată bolnav», zice femeea. Lângă Tiflis trăeşte un bătrân de 150 de ani împreună cu un prieten - care a bătut recordul - având vârsta de 154 de ani. Altul are 130 şi 71 de urmaşi - fii, nepoţi şi strănepoţi. Mai sunt şi mulţi alţii care au depăşit 100 de ani (...). După biofizicianul Lazarew din Moscova, limita vieţii omeneşti trebuie căutată pe la finele celui de-al doilea secol de existenţă, adică pe la 180 de ani, pentru că abia atunci sâar epuiza forţa de rezistenţă a sistemului nervos. Savantul recomandă aer curat, apă bună, alimentaţie lactată şi... linişte. Primele trei deziderate ar fi realizabile în viaţa oricărui European. Dar ce facem astăzi cu liniştea?“.