Clerici ieşeni sub teroarea Securităţii comuniste (II)

Scenariul Securităţii a fost pe cât se putea de incriminator la adresa regimului de democraţie populară în ancheta desfăşurată în Penitenciarul Suceava. Încă din 1946, Ion Tatulea ar fi depus „jurământul de legionar” cu alte 12 persoane în Biserica „Mitocul Maicilor”. Un an mai târziu, la sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la săvârşirea unui Parastas pentru Mihail Focşa, un fost slujitor al bisericii în care slujea, părintele Tatulea ar fi citit din pomelnice numele unor legionari, ceea ce pentru Securitate însemna „parastas legionar”. Tot în noiembrie 1947, părintele Tatulea ar fi primit „ordin” de la un lider legionar local să organizeze pe preoţii legionari din fostul „corp răzleţ din Iaşi”. În februarie 1948, părintele Tatulea ar fi fost înlocuit la conducerea preoţilor legionari ieşeni cu „Diaconescu” Iftimie Gheorghe, menţionat greşit în ancheta Securităţii deoarece era diacon. Părintele Iftimie mai era acuzat pentru legături cu „organizaţia teroristă a lui Gabriel Bălănescu, în calitate de şef de grup”; că ar fi participat la şedinţe conspirative, ar fi sprijinit cu bani pe studenţii tebecişti din Închisoarea Bârnova, ceea ce presupunea „ajutor legionar”, şi „şi-ar fi însuşit ideologia fascistă prin citirea de cărţi subversive”. Cu organizaţia lui Bălănescu ar fi avut legături şi preotul A. Teodorescu, atunci când Ion Tatulea i-ar fi propus reîncadrarea în Mişcarea Legionară, în decembrie 1947, şi i-ar fi ajutat pe studenţii de la Bârnova. Potrivit aceluiaşi scenariu, legături cu aceşti clerici ar fi avut şi profesorul Titus Vrânceanu.

În realitate ne găsim în faţa unei tentative a Securităţii comuniste de a incrimina o serie de clerici şi intelectuali ieşeni numai şi pentru faptul că întreţineau legături cu foşti legionari, că îşi manifestau sentimentele anticomuniste fireşti în diverse ocazii, mai ales atunci când prin funcţiile lor respingeau în mod categoric penetrarea instituţiilor în care se aflau cu ideologie comunistă prin celule de partid sau de tineret comunist. Toţi inculpaţii menţionaţi mai sus au refuzat în mod categoric acuzaţiile aduse, în nenumăratele declaraţii repetitive consemnate olograf. La fel au mărturisit în confruntările la care au fost supuşi în anchetă.

Procesul a fost judecat de Tribunalul Militar Iaşi, dar în incinta Penitenciarului Suceava. Prin Sentinţa nr. 70 din 20 ianuarie 1949 au fost date următoarele condamnări, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”: Aurel Teodorescu, achitat; Gheorghe Iftimie şi Titus Vrânceanu câte 10 ani muncă silnică, iar Ion Tatulea a primit 15 ani muncă silnică. Toţi aceşti condamnaţi au cunoscut penitenciarele de la Suceava şi Aiud (din septembrie 1949), apoi au fost trimişi la muncă silnică la Canal. Gheorghe Iftimie a fost în „brigada hoţilor”, adică a preoţilor, de la Valea Neagră-Peninsula (noiembrie 1950), apoi din nou la Aiud (iulie 1953). Deşi la 27 mai 1957 urma să fie eliberat, prin decizia nr. 6802/1957 i se fixează un domiciliu obligatoriu de 24 de luni la Movila Gâldăului, în Bărăgan. Ulterior, prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 10030, la 12 septembrie 1958 primeşte o decizie administrativă de 60 de luni în lagăr de muncă, ajungând astfel la Periprava, respectiv Culmea. Este eliberat la 12 septembrie 1963.

Titus Vrânceanu cunoaşte colonia de muncă forţată de la Valea Neagră (noiembrie 1950), dar se îmbolnăveşte, fapt pentru care este trimis la Spitalul-penitenciar de la Văcăreşti (iulie 1951), apoi la Aiud (octombrie 1951). La 24 iunie 1956 este eliberat.

Ion Tatulea va avea un parcurs mai complicat. După Canal, ajunge din nou la Aiud (iulie 1952). Face mai multe cereri de revizuire a procesului, toate refuzate de autorităţi. Participă la greva deţinuţilor din martie 1957, prin refuz de hrană. Într-o declaraţie olografă dată în timpul acestui protest, părintele Tatulea arăta că de peste nouă ani nu mai ştie nimic de familia sa, cerând drept la vorbitor, şi că se află „într-o situaţie de incertitudine şi arbitrară, fără a mi se face cunoscut un regulament în care să se fixeze poziţia mea ca om şi deţinut politic”. Evident că gestul său va avea repercusiuni grave asupra situaţiei sale în penitenciar, fiind considerat „legionar recalcitrant”. Mai mult, el refuză ostentativ să se implice în reeducarea orchestrată de colonelul Gheorghe Crăciun în Penitenciarul Aiud, motivând că „are o educaţie mai bună decât cea comunistă”. Din acest motiv, la eliberare, începând cu 10 mai 1963 primeşte o decizie de internare în lagăr de muncă pe o perioadă de 36 de luni. Ajunge la Jilava (august 1963), la Galaţi (1963), apoi la Periprava (septembrie 1963).

Părintele Tatulea a rămas în conştiinţa unor deţinuţi politici, care îl descriau astfel: „Acest om minunat întruchipa chintesența apostolatului creștin, pentru care și-a sacrificat viața. Orice situație, cât de grea ar fi fost, nu îl descumpănea și avea puterea de a încuraja și pe cei din jur, întărindu-le credința în Dumnezeu și susținându-le moralul becisnic. Avea o inimă de aur, fiind în stare să nu mănânce, să rabde de frig, numai să ajute pe cel căzut în necaz. Cât am stat cu el în celulă, n-am simțit că eram în închisoare, iar despărțirea a fost dureroasă pentru amândoi”. A fost eliberat la 8 mai 1964, cu menţiunea „nu se poate încadra la acelaşi loc de muncă, la întreprinderi de importanţă republicană”.