Conferinţa de la Belgrad şi reglementarea regimului navigaţiei pe Dunăre

După ce opinia publică de la noi a devenit din nou sensibilă la chestiuni precum cea a canalului Bâstroe, la problematica ecologică şi cea a biodiversităţii legate de Delta Dunării, la faptul că fluviul este indisolubil legat de destinul mai larg al întregii zone a Mării Negre aflate, actualmente, în plin stadiu cinematic, propuneam o scurtă retrospectivă a istoriei recente a regimului navigaţiei pe fluviu. În numărul de astăzi, precum şi în numărul următor vom insista asupra Conferinţei de la Belgrad din 1948, moment fundamental şi de crucială semnificaţie în evoluţia întregii istorii postbelice care a avut în centrul său problematica marelui fluviu european.

Îndelungile pertractări anterioare şi momentele de impas în reglementarea problemei navigaţiei pe Dunăre în anii imediat postbelici nu dovedeau decât profundul interes sovietic în această direcţie, ca de altfel şi interesele marilor puteri învingătoare în limitarea prezenţei hegemonice a marii puteri răsăritene. Şedinţa din 12 decembrie 1946 a Comitetului Miniştrilor de Externe, de la New York se încheiase cu hotărârea ca Belgradul, capitala Iugoslaviei, să găzduiască conferinţa ce urma să reglementeze regimul navigaţiei pe Dunăre. Lucrările acesteia, la care participa şi Austria, cu titlu consultativ, au început la 30 iulie 1948, fiind deschise de ministrul iugoslav de Externe, M. Simic. O întâlnire pregătitoare a conferinţei s-a desfăşurat la Moscova în luna iulie, la care au participat, alături de sovietici, doar riveranii.

Marea Britanie, exclusă din noua comisie a Dunării?

S-a hotărât aici o poziţie comună, potrivit căreia democraţiile occidentale urmau a fi excluse din noua comisie. Delta Dunării avea să intre sub controlul unei subcomisii sovieto-române, iar Porţile de Fier sub autoritatea unei subcomisii româno-iugoslave. Delegaţiile celor 11 ţări participante (Austria cu titlu consultativ) erau conduse de: Felix Orsini Rosenberg pentru Austria, Evghenii Kamenov pentru Bulgaria, Erik Molnar pentru Ungaria (ambasadorul acestei ţări la Belgrad), Ana Pauker pentru România (ministru de Externe), Charles Peake pentru Marea Britanie (reprezentantul acestei ţări la Belgrad), Cavendish Cannon pentru SUA (ambasador în capitala iugoslavă), Andrei Vişinski pentru URSS, Adrien Thierry pentru Franţa (ambasador la Belgrad), Vladimir Clementis pentru Cehoslovacia (ministru de Externe), Ales Bebler pentru Iugoslavia (adjunct al ministrului de Externe) şi Baranovski, vicepremierul Ucrainei.

Din chiar prima zi a lucrărilor, o chestiune de organizare şi formă (problema limbilor oficiale şi de lucru ale conferinţei) a relevat poziţiile divergente ale principalilor participanţi. Prin votul majorităţii, dominate de Moscova şi comunişti, limba engleză a fost exclusă ca limbă oficială a conferinţei. Delegaţii britanici erau conştienţi că exista riscul ca ţara lor să fie exclusă din noua comisie a Dunării şi marja lor de negociere mergea până la ideea de a accepta ieşirea din comisie, în schimbul obţinerii liberei navigaţii şi a protejării intereselor tuturor neriveranilor de către o comisie cu autoritate asupra întregului curs al fluviului. Mai mult, delegaţia britanică fusese instruită că era preferabil un eşec al conferinţei, dacă interesele britanice nu puteau fi apărate convenabil.

Poziţia Franţei

Franţa şi-a dat seama încă de la început că Uniunea Sovietică, prin riveranii pe care îi controla, deţinea o poziţie de forţă, majoritară în cadrul conferinţei şi de aceea era dispusă să nu facă din prezenţa în noua comisie o condiţie sine qua non. În schimb, libertatea deplină a navigaţiei era ceva la care Parisul nu putea renunţa. Punctul de repliere francez era acela că dacă semnatarii Convenţiei din 1921 nu acceptau noua comisie, Franţa urma să considere în vigoare Convenţia semnată în urma Primului Război Mondial. În cuvintele unei note adresate la 28 aprilie ambasadorului sovietic la Paris, poziţia Franţei era rezumată astfel: „…guvernul francez intenţionează să salvgardeze toate drepturile ce i-au fost recunoscute prin actele care au definit, până în prezent, regimul Dunării… Chiar dacă, pentru raţiuni internaţionale, Franţa nu a cerut oficial recunoaşterea drepturilor care, pentru ea, precum şi pentru alte puteri nereprezentate la conferinţă, decurg din actele diplomatice anterioare ... ea nu se va considera legată de nici o nouă convenţie care, în elaborarea sa, nu va ţine seama de drepturile câştigate. Nici o majoritate, fie ea absolută, fie calificată, fie chiar de 7/10 nu va putea abroga statutul existent fără asentimentul prealabil al tuturor părţilor interesate“.

Sovieticii susţineau o nouă convenţie

Cea de-a doua zi a conferinţei a adus în discuţie o problemă teoretică şi de tehnică juridică internaţională care a inflamat atmosfera şi a relevat adevăratele intenţii ale participanţilor. Astfel, Franţa şi, mai apoi, Marea Britanie au susţinut coerent poziţia potrivit căreia modificarea Convenţiei din 1921 se putea face doar cu asentimentul tuturor semnatarilor ei. Poziţia sovietică (vom include aici şi poziţia statelor de „democraţie populară“ care era subdiacentă şi, în fond, aceeiaşi cu a URSS) susţinea că e nevoie de o nouă convenţie adoptată prin majoritate şi că, în fond, Conferinţa de la Sinaia din 1938 era deja o alterare sensibilă a Convenţiei din 1921. În aceiaşi ordine de idei, şi prevederile incluse în recentele tratate de pace alterau sus amintita convenţie. Mai mult, cu o remarcabilă lipsă de tact diplomatic, Andrei Vişinski a afirmat că uşa conferinţei este deschisă în ambele direcţii şi spre intrare şi spre ieşire şi că cine nu este de acord cu poziţia sovietică poate părăsi conferinţa. Tot el afirma că minoritatea, adică democraţiile occidentale, ar trebui să profite de privilegiul de a fi fost invitate la conferinţa al cărei scop era înlăturarea injustiţiei suportate de ţările riverane perioada interbelică.

Din acel moment, pentru delegaţia britanică, ca şi pentru ceilalţi occidentali, a devenit evident că reuniunea va marca un eşec clar pentru interesele şi diplomaţia lor. O ultimă încercare a britanicilor de a propune reglementarea acestui diferend prin apelul la arbitraj internaţional sau la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a fost respinsă fără drept de apel de reprezentantul sovietic şi de cei ai „democraţiilor populare“.

Taxele şi regulamentele, stabilite pe propria porţiune de fluviu

Un alt punct controversat a fost cel al participării delegaţiei austriece cu drepturi depline la Conferinţă. Şi aici în ciuda sprijinului occidental, Austria nu a obţinut decât un statut consultativ, lucru pe deplin previzibil, atât în perioada anterioară, cât şi în timpul conferinţei. Chestiunea Austriei a prilejuit însă delegatului american o primă luare de poziţie mai consistentă.

La 4 august 1948, URSS, prin vocea lui Andrei Vişinski, a propus un proiect al viitoarei Convenţii a Dunării. Proiectul prevedea existenţa unei singure comisii, care să-şi exercite autoritatea de la Ulm la vărsarea în Marea Neagră. Comisia urma să se ocupe de supravegherea dispoziţiilor cuprinse în viitoarea convenţie, să elaboreze bugetul, planul general de lucrări etc. Membrii comisiei urmau a fi reprezentanţi ai statelor riverane, fără ca acestea să fie definite în mod precis. Era menţionată libera navigaţie pe Dunăre, dar fiecare stat urma să stabilească pe propria porţiune de fluviu taxele şi regulamentele sanitare şi de poliţie fluvială. Instalaţiile de transbordare din porturi nu puteau fi folosite decât cu prealabilul acord al proprietarului. Se stabileau două administraţii separate, una româno-iugoslavă şi alta româno-sovietică pentru Porţile de Fier şi, respectiv, pentru gurile Dunării. Era interzisă navigaţia vaselor de război ale tuturor statelor neriverane pe Dunăre. S-a omis constituirea unui organ care să tranşeze diferendele dintre ţările nesemnatare ale viitoarei convenţii. Austria urma să adere la comisie după semnarea tratatului de stat, toate prevederile anterioare care reglementau juridic navigaţia pe Dunăre urmau să devină caduce, iar bunurile fostelor comisii să intre în proprietatea noii Comisii a Dunării (cele două anexe ale proiectului).

Ca notă generală, se remarcă că proiectul sovietic dădea mai multă autoritate şi putere statelor riverane, dar, aşa cum se ştie, acestea erau controlate de Moscova, care, implicit, avea pârghiile de putere în mână. Iată un exemplu peremptoriu cum principiile înalte pot servi scopurilor celor mai odioase. (În numărul următor, vom prezenta deciziile Convenţiei de la Belgrad din anul 1948, privind problematica marelui fluviu european).