Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica „Crăciunul pribegiei” unei Românii ocupate

„Crăciunul pribegiei” unei Românii ocupate

Un articol de: Dumitru Manolache - 24 Dec, 2017

Iarna 1916-1917 a fost cumplită pentru poporul nostru. Înfrântă în război, țara s-a trezit cu o parte din teritoriu ocupat, iar cu cel liber, Moldova, plin de refugiați, de convoaie de răniți, cu spitale militare și civile improvizate, cu prețuri astronomice la alimente, devastat de tifos exantematic și cu foarte mulți morți. În această atmosferă lugubră s-a trăit praznicul Nașterii Domnului. În continuare încercăm să recompunem din jurnalele, fotografiile, amintirile și povestirile unor contemporani ima­ginea acelui „Crăciun al pribegiei”, cum a fost caracterizată sărbătoarea.

1916, decembrie 6. În centrul Capitalei, un șofer, fost vânzător de bretele, deschide portiera unui automobil, din care coboară, fix în inima Bucureștiului, generalul Mackensen, conducătorul armatelor germane, care intraseră dinspre Bragadiru, și în calea cărora ieșiseră dintr-o curte doar două fetițe scăpate de sub ochii mamei. Așa începe pentru români calvarul ocupației și tristul urcuș spre praznicul Crăciunului acelui an.

Sărbătoare cu rechiziționări

În București, la scurt timp, dispar din galantare zahărul, uleiul și postavul. La ordinul ministrului de război, Vintilă Brătianu, fuseseră rechiziționate plăpumi, izmene și bocanci de la populație pentru soldații de pe front, germanii confiscaseră și ei lemnul și alimentele, iar românii ajung să-și ardă gardurile pentru a se încălzi. În Cișmigiu, sunt tăiați copacii pentru foc, la Academie ocupanții încearcă sustragerea fondului de documente slave, au loc jafuri și violuri, iar bulgarii fură de la mitropolie, fără succes însă, moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov.

Arheologul Virgiliu N. Drăghiceanu, rămas în oraș să protejeze monumentele istorice, se plânge și el de atitudinea ocu­panților, care ordonaseră introducerea obligativității folosirii calendarului pe stil nou, anulând, practic, Crăciunul și Anul Nou care se apropiau!

Prin gări, lumea se înghesuie în vagoane, cu copii, sarsanale și colivii de păsări în mâini, încercând să ajungă în Moldova. Deznădejdea pune stăpânire pe țară, speranțele sunt distruse, iar sentimentul înfrângerii, al foamei și pribegiei se înfige adânc în inimile românilor.

Doamnele din Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române, organizație înființată în 1910 la inițiativa principesei Alexandrina Cantacuzino, cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române, strâng fonduri, alimente și îmbrăcăminte pe care le împart de Crăciun, în pofida opoziției funcționarilor germani, prizonierilor care suferă în București și în celelalte lagăre din țară. Și tot ele, asumându-și mari riscuri, îl ajută pe sublocotenentul Paul Dobrescu să evadeze și să treacă frontul în Moldova, pentru a-și regăsi unitatea militară, prins, din păcate, de ocupanți și readus în lagăr.

Eroii unui front abandonat

În tranșee, în ajunul sărbătorii, în fața pomului de Crăciun, generalul Alexandru Averescu notează cu tristețe în jurnalul său de front: „Cea mai urâtă zi din cursul campaniei și poate din viață chiar... A trebuit, cu toate acestea, să-mi compun o mină liniștită la pomul de Crăciun!”

Pentru mulți dintre cei de pe front, Crăciunul nu există. Glumele forțate ale ofițerilor spuse la popotă nu prind, gândurile le zboară acasă, la părinți, la frați, la rudele sau la iubitele rămase în teritoriul ocupat. „Bucățelele merg cu noduri. Ce vreți!... sunt dureri care sunt mai tari ca noi”, notează într-un jurnal căpitanul Sterea Costescu, aflat în Dorohoi.

Florin Șperlea redă, într-un articol publicat pe site-ul trustului de presă al MApN, pe lângă aceste mărturisiri, și pe cele ale căpitanului N. Tătăranu și locotenentului Russu Ardeleanu, răniți, prizonieri de război, care plănuiesc o evadare. Sau pe cele al locotenentului, învățător de țară, Ion Buricescu, bucurat de darul nesperat primit de Crăciun: bagajele cu rufe de primenit, „albe, cu miros de curățenie”, cu ciorapi de lână și cu cizme, ajunse în localitatea din Moldova în care se refugiase. La fel pe cele ale avocatului Vasile Th. Cancicov, întemnițat de ocupantul german într-o cameră din Hotel Imperial, de lângă Palatul regal Cotroceni, care, grav rănit fiind, de Crăciun primește și el un dar: ajungerea în camera sa de arest a filosofului Constantin Rădulescu-Motru.

Undeva în Vrancea, în schimb, pe linia unui front uitat de toți, chiar în ziua Crăciunului anului 1916, trupele ruse din divizia Zamurskaia părăsesc pozițiile, lăsându-i pe soldații români dintr-o companie a Diviziei a 3-a să apere satele Vintileasca, Bisoca, Jitia, Chioldeni, Dumitrești și Bordești, în luptă la baionetă, până ce toți cad, împreună cu comandantul lor.

Colinde și bombardamente

Undeva, într-un sat buzoian, preotul Chr. Anghelescu notează și el, la 24 decembrie 1916, pe o Sfântă Evanghelie, „spre amintire”, evenimentele petrecute, „devale, spre Buzău”, în comuna Cătina, unde nemții „au făcut lucruri ce nu-și poate închipui cineva; până și prin biserici au băgat caii, și-au bătut joc de lucrurile sacre în cel mai barbar mod”, cum apare într-un documentar din „Ziarul Lumina”, amintind de jurnalul părintelui, ajuns în posesia vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului.

Dintr-un alt jurnal, cel al colonelului Ion B., căzut la Mărășești, citat de domnul Alexandru Ghilliș, aflăm despre ecoul acestui Crăciun într-un sat din Moldova liberă, care tocmai se pregătește să pășească în noul an, cu colindătorii care trec din curte în curte, cu pluguri, buhaiuri și bice ce pocnesc din sfârcuri, împrăștiați de raidurile a două avioane inamice: „Oamenii țâșnesc afară din case, aruncându-se prin grădini și-n șanțuri. Colindătorii se răspândesc care-ncotro, lepădând tobele și buhaiul cât colo. Toate zorzoanele rămân abandonate în noroiul înghețat... Din aeroplane... sunt aruncate bombe mici, împodobite sărbătorește cu panglici lungi, strident colorate, care flutură, ondulându-se vesel în cădere. Cadouri funeste de Anul Nou din partea dușmanului!” care, acolo unde cad, „răsar bubuind ciuperci negre de fum otrăvitor, pământ, cărămizi, lemne, bucăți de tablă și zdrențe însângerate... În mijlocul uliței aburesc intestinele unui cal mort...” După raiduri, „colindătorii plesnesc iar din bice. Ne urează un An Nou îmbelșugat... începe să cânte cu foc un acordeon”, iar colonelul, gândindu-se la iubita sa rămasă acasă, în teritoriul ocupat, notează „aceste rânduri la lumina gazorniței, așa cum fac seară de seară: Formidabili suntem noi, românii. Îmi vine în gând legenda păsării Phoenix. Oare vom renaște și noi din cenușă? Sunt convins!”, scrie el.

Încheiem aceste mărturisiri despre „Crăciunul pribegiei” anului 1916 aliniindu-ne concluziei confratelui nostru militar Florin Șperlea, care spune: „Astăzi, îmbuibați și robi împătimiți ai societății de consum, să ne gândim o clipă măcar la suferințele inimaginabile ale generației care, prin jertfă și sacrificiu, a făcut România Mare! Le suntem datori cu un ideal în care să credem cu putere și pentru care merită să ne sacrificăm și noi!”