„Cum am reuşit să plec din R. P. Română“

De câteva săptămâni vă prezentăm documente inedite găsite la Open Society Archives (O.S.A.) din Budapesta, ce ne relatează despre personaje care, în anii ’50-’60, nemaisuportând „raiul socialist“, au preferat, fără să mai ţină cont de riscuri, să facă tot posibilul pentru a ajunge în Occident. În acest număr vă prezentăm un alt document deosebit, care conţine mărturia unei femei ce a reuşit să se stabilească în Franţa în luna martie a anului 1961. Documentul, intitulat „Cum am reuşit să plec din R. P. Română“, surprinde lunga epopee a tracasărilor birocratice, dar şi disperarea celor care doreau să emigreze.

Ideea de a-şi recâştiga libertatea zace, în mod mai mult sau mai puţin inconştient, în fiecare individ, atâta timp cât în jurul său simte la fiecare moment zidurile apăsătoare ale frontierelor ţării sale, ţară ce a devenit, datorită unor vitrege împrejurări, o imensă închisoare. La cea mai mică speranţă, această idee începe să se contureze şi încetul cu încetul prinde viaţă, devenind aproape un ideal.

Durerea de a te supune oamenilor inferiori

Nu este necesar să fi suferit în urma instaurării regimului comunist, să fi fost despuiat de bunurile materiale sau aruncat în închisoare, să fi cunoscut ceea ce se numeşte ultima mizerie umană, ca să doreşti să respiri din nou aerul curat şi binefăcător al libertăţii. Este suficient să simţi în permanenţă o sufocare, o oprimare chiar şi în cele mai intime gânduri, este suficient să suporţi zi de zi umilinţele impuse de faptul de a fi obligat să te supui unor ordine şi directive venite de la oameni inferiori ţie din toate punctele de vedere şi care, în toată enormitatea lor lipsă de cea mai elementară logică, trebuie îndeplinite întocmai. Frica de a da frâu liber imaginaţiei duce la abrutizare, la o gândire şablon şi, ceea ce este cel mai grav, la omorârea personalităţii.

Până şi cei care beneficiază de unele avantaje ale regimului comunist au la un moment dat senzaţia sufocării şi, din aceeaşi frică de a nu li se „auzi“ gândurile, se închid în ei înşişi, deoarece nu numai că nu-şi pot permite a-şi crea prieteni, dar le este teamă chiar şi de cei mai apropiaţi lor.

Nimic nu este mai rău decât nimicirea oricărei fantezii, care există în fiecare individ, şi a oricărui elan creator liber ce asigură omenirii progresul. Reducând gândirea şi posibilităţile intelectualilor la nivelul unor oameni simpli, fără educaţie şi invidioşi pe semenii lor mai dotaţi sau mai privilegiaţi în creştere şi educaţie ce le-au permis să-şi valorifice posibilităţile, nu poate duce evident decât la regres. Şi nu este de mirare că toate ţările ce suferă influenţa sovietică şi suportă un regim comunist au rămas cu ani în urmă faţă de cea mai înapoiată ţară din Occident.

Lupta fără odihnă a comuniştilor în slujba „păcii“

Am trăit ani întregi conştientă că ziua de mâine va fi aidoma cu cea de ieri sau chiar mai rea, fiindcă nu poţi şti niciodată de unde poate veni răul; în orice moment ţi se poate refuza şi cea mai mizerabilă posibilitate de

a-ţi câştiga pâinea cea de toate zilele. Speranţa care ne-o dădea din când în când apariţia pe firmamentul situaţiei internaţionale unor evenimente, care ar putea cât de cât îmbunătăţi imposibila viaţă în care eram nevoiţi să trăim, şi-a pierdut de mult din entuziasmul începutului şi încetul cu încetul resemnarea a luat locul tresăririlor avântate ale inimii.

Tenacitatea comuniştilor, propaganda lor bazată pe statistici false, lupta activă desfăşurată fără odihnă în numele „păcii“ sunt de mult cunoscute ca mincinoase lumii întregi. Dar, şi din păcate există acest dar, nimeni nu li se opune şi cei ce ar trebui să activeze înainte de a fi prea târziu, împotriva unui pericol care are de partea lui una din cele mai puternice arme: timpul, aşteaptă nu ştiu ce minune să intervină pentru ei.

Am trăit şi eu zile şi luni, ani întregi, cu ideea evadării, şi deşi eşafodam planuri care mai de care mai imposibile la lumina amăgitoare a lunii, nimic nu rămânea în picioare o dată cu ivirea zorilor. Îmi lipsea ceea ce se numeşte o punte salvatoare pentru a putea trece pe celălalt mal. Şi iată că într-o bună zi ceea ce mi se părea un vis irealizabil a captat fiinţa şi în sfârşit puteam începe lupta pentru a-mi schimba mizerabila-mi existenţă într-o viaţă liberă.

„Puteai fi victima unei aşteptări pe viaţă“

„Din înalt spirit umanitar“, cam aşa sunau ziarele comuniste, „partidul şi guvernul au hotărât să dea dreptul celor despărţiţi în urma războiului să-şi reîntregească familia“. Câtă minciună în această frumoasă frază, care nu însemna nimic altceva decât îmbogăţirea statului cu mult doritele devize şi obţinerea de avantaje în diverse tranzacţii internaţionale. Într-adevăr, pentru nimeni nu mai era un secret că Guvernul din Israel făcuse propuneri avantajoase statului român pentru a obţine plecarea evreilor din ţară.

Această idee a reîntregirii familiei mi-a dat soluţia salvatoare: şi eu aveam o familie, din fericire într-o ţară capitalistă, deci puteam şi eu cere plecarea fiind orfană de ambii părinţi şi nemaiavând pe nimeni ca rudă directă în ţară. Plecarea, acest cuvânt rostit din ce în ce de mai mulţi oameni, acest cuvânt care îţi dădea din nou posibilitatea de a visa la mai bun, la mai frumos, îl găseai pe buzele tuturor.

Evreu sau altă naţionalitate, întrebai cu aceeaşi curiozitate ori de câte ori ţi se prezenta ocazia: „Ei bine, ai vreo speranţă de plecare?“, în dorinţa de a afla cât mai multe cazuri concrete care să-ţi justifice toate sacrificiile şi toată lupta pentru a putea obţine şi tu la rândul tău această unică şansă de a reîncepe o nouă viaţă.

Pentru prima oară s-a auzit de faptul că Guvernul român are de gând să dea din nou drumul plecărilor în anul 1957, dar evenimentele din Ungaria puseră capăt acestei speranţe. Au urmat luni întregi de oprimare, de arestări, de ceea ce înseamnă „strângerea şurubului“ sau „îngheţ“, măsuri normale impuse de conducătorii URSS-ului în urma revoluţiei maghiare şi care i-a făcut să constate că orice început de libertate distruge comunismul şi că acest regim nu se poate menţine decât prin teroare, suprimarea oricărei libertăţi şi nimicirea clasei intelectualilor prin orice mijloace, pentru a se împiedica naşterea celui mai periculos duşman al comunismului: sentimentul naţionalist.

De abia în vara anului 1958 au început într-adevăr primele depuneri de acte. Începuturile au fost timide pentru ca pe neaşteptate să se formeze cozi imense, nesfârşite, în faţa clădirii Direcţiei Miliţiei Capitalei şi care nu se risipeau decât la intervenţia energică a miliţienilor. Cu mult înainte de zori puteai vedea siluete tăcute îndreptându-se spre calea Victoriei şi luând loc fără comentarii sau întrebări la şirul de oameni deja format. Nu am putut spera să pot reuşi în primele luni să depun şi eu cererea mea şi de abia în ianuarie 1959 am ajuns să o depun, când numărul solicitanţilor s-a mai rărit.

Dar aceasta nu era numai prima formalitate de îndeplinit, când într-adevăr îţi dădeai seama că, cu orice risc, doreşti să pleci; fiindcă ştiai bine dinainte că totul nu este decât o loterie, că nimic nu se face după o oarecare ordine sau criteriu şi puteai foarte bine să fii victima unei continue aşteptări toată viaţa.

Raza de speranţă

Nu se pleca în ordinea depunerii actelor sau după alfabet, nici măcar după veritabile cazuri de reîntregire a familiilor. Mai mult ca oricând se crea o dezmembrare între familii, aprobările venind părinţilor şi nu copiilor, despărţind fraţii de surori. Situaţia era tragică şi pe peronul Gării de Nord puteai asista în fiecare seară la scene sfâşietoare de despărţire; fiecare pleca însă cu speranţa nezdruncinată că şi ceilalţi vor veni în urma lui.

Cu mine situaţia era cu totul alta. Încă din 1957, înainte de evenimentele din Ungaria, am reluat corespondenţa cu unchiul meu, fratele tatei, corespondenţă întreruptă în urma morţii părinţilor mei şi pierderii adresei respective. Cei ce

m-au crescut - şi care făceau parte din familia mamei - nu s-au interesat niciodată de reluarea relaţiilor cu familia tatălui meu, mai ales că acesta trăia într-o ţară capitalistă, ceea ce însemna „nesănătoase relaţii familiale“. Mai târziu, când am putut singură încerca să reiau această corespondenţă, m-am izbit de imposibilitatea de a obţine adresa unchiului meu. Cu răbdare şi întrebând pe toţi prietenii familiei ce aveam ocazia să-i întâlnesc, totuşi destul de rar deoarece erau răspândiţi în toată ţara, am dat de un fir conducător şi după aproape 3 ani de investigaţii am reuşit să aflu unde locuieşte unchiul meu, descoperind în acelaşi timp şi noi rude din partea mătuşii mele, soţia unchiului meu.

Trebuie să recunosc că acest lucru nu l-am făcut mai devreme, fiind luată de curentul evenimentelor şi având teama ce o resimţea toată lumea de a coresponda cu străinătatea. De asemenea, când am început să scriu unchiului meu, nu aveam încă ideea că prin intermediul lui aş putea reuşi să ies din ţară, fiindcă în urma conferinţei de la Geneva situaţia internaţională părea că merge spre o îmbunătăţire şi toată lumea spera într-o înţelegere bazată pe coexistenţa paşnică şi bineînţeles pe libertatea de acţiune. Speranţa fu destul de repede spulberată în urma nerăbdării poporului maghiar, care a vrut cu un ceas mai devreme să-şi facă singur dreptate.

În biroul ministrului Voitec

De-abia în 1957, în urma decretului Guvernului român, i-am scris unchiului meu, arătându-i că fiind singură, bolnavă şi decepţionată în urma unei căsătorii nereuşite, aş dori să vin la dânsul. Aceasta a fost de altfel şi ultima dorinţă a mamei mele, care murise la numai 2 ani după tatăl meu, de a mă şti lângă cel mai apropiat membru al familiei, spre a găsi dragostea şi căldura unui adevărat cămin. Răspunsul a fost desigur afirmativ şi plin de optimism în reuşita acestui plan, dar fiindcă nu doream încă să depun actele deoarece la început acest lucru părea permis numai evreilor,

l-am rugat pe unchiul meu să facă o cerere legaţiei române de la Paris pentru a cere pentru mine aprobarea de a veni în Franţa la familia mea. Cererea a fost făcută, dar, ca şi celelalte repetate în acelaşi sens, a rămas fără răspuns. Între timp continuam corespondenţa şi deveneam din ce în ce mai hotărâtă să risc orice pentru atingerea acestui ţel. Am început să-mi pregătesc actele deoarece aflasem între timp că şi românii ce au rude în străinătate pot beneficia de decretul Guvernului.

În ianuarie 1959 am depus actele şi la câteva luni după aceea am căpătat primul răspuns negativ (în total am primit 4 „negative“). Disperată, am scris unchiului meu care mi-a răspuns să nu-mi pierd speranţa şi să încerc eventual să obţin o audienţă la un fost prieten al lui şi al tatălui meu, membru al consiliului de miniştri: era vorba de Ştefan Voitec. După un an de repetate cereri de audienţă şi recurgând la o minciună, deoarece nu puteam scrie în cererea de audienţă adevăratul motiv pentru care ceream să fiu primită, mi s-a fixat data audienţei. La început, întrevederea s-a desfăşurat amical şi sub influenţa amintirilor ce-l legau de familia mea, dar imediat ce i-am expus motivul vizitei mele zâmbetul i-a pierit pe buze şi cu un ton devenit brusc rece mi-a răspuns că nu poate face nimic fiindcă problema îl depăşeşte. Totuşi, în urma insistenţelor mele, mi-a promis că se va interesa dacă situaţia mea, adică de cetăţeană română şi având în străinătate numai rude de gradul II, pot obţine această plecare.

Teama tovarăşului Voitec

Faptul că am fost refuzată nu m-a mirat deloc fiindcă toţi se tem pentru situaţia lor şi mai ales de învinuirea de a fi ajutat o persoană, prieten sau rudă, să plece într-un stat capitalist. În regimul comunist, unde sunt dezvoltate mai mult decât în oricare altul familiarismul şi protecţiile, tovarăşul Voitec se temea să nu fie învinuit tocmai de acest lucru care nu era trecut cu vederea decât unei categorii de comunişti.

Am plecat de la el ferm convinsă să nu-l las să uite de existenţa mea, fiindcă auzisem şi de alte cazuri similare cu al meu şi care obţinuseră satisfacţie datorită sprijinului unor persoane influente. După 8 luni de aşteptare mi-a acordat cea de-a doua audienţă. De data aceasta era supărat, chiar foarte supărat, deoarece în tot acest timp nu m-am oprit de la nimic pentru a-i aminti neîncetat de mine, intervenind chiar printr-un înalt personaj al Ambasadei franceze din Bucureşti.

(În numărul viitor veţi afla cum a fost hărţuit liderul comunist Ştefan Voitec şi prin ce mijloace personajul nostru va obţine, în cele din urmă, viza de a părăsi ţara)