„Cum am reuşit să plec din R. P. Română“ (II)

În numărul de săptămâna trecută începusem să vă prezentăm mărturia unei femei care povestea despre eforturile extraordinare pe care le-a depus pentru a putea obţine acceptul autorităţilor comuniste de a părăsi ţara. Sătulă de „nemaivăzutul şi nemaiauzitul“ din România postbelică, de şedinţele interminabile - cărora, ca să le poată rezista, a învăţat să asculte fără să audă - şi, în general, de toată noua atmosferă instalată în ţară, în care parcă omenia era ireversibil pervertită şi desfiinţată, a hotărât că trebuie să plece în Occident, cu orice preţ. Aflaţi, în cele ce urmează, care a fost preţul plătit şi cum se puteau face presiuni asupra unui nomenclaturist de rang înalt, în acele vremuri crunte.

Am hotărât să mă arăt tenace şi să lupt metodic, pentru a-i bate cu propriile lor arme. Îi scriam săptămânal, tov-ului Voitec, pe adresa de acasă şi cea de la minister, transmiţându-i scrisori disperate ce le puneam întotdeauna în plicuri galbene, ca numai la vederea lor să-şi amintească de mine. De asemenea, neavând nimic de ascuns şi nefiindu-mi teamă de descoperirea unor minciuni care să-mi atragă neplăceri, fiindcă perseveram în a spune adevărul cu orice risc ştiind că nu ajută la nimic să ascunzi anumite fapte pe care securitatea le ştia de mult, adresam cereri şi memorii către toţi cei de la care puteam spera un sprijin sau care erau în măsură să intervină pentru rezolvarea favorabilă a cererii mele. Scriam cu regularitate Direcţiei Miliţiei Capitalei - unde depusesem cererea - Ministerului de Interne direcţia Paşapoartelor - unde ştiam că se dau aprobările - diferitelor birouri „pentru sesizarea şi rezolvarea cererilor oamenilor muncii“ de pe lângă Consiliul de Miniştri, Comitetului Central şi chiar Marii Adunări Naţionale.

În atenţia Securităţii

Desigur că rezultatele erau infime şi nu am reuşit decât ca în cele din urmă să atrag atenţia Securităţii asupra mea. Astfel, într-o bună zi, am fost chemată la Miliţia Capitalei şi interogată aproape 8 ore, la capătul cărora am aflat că cei 2 civili pe care, la început, îi luasem drept miliţieni erau în realitate ofiţeri de securitate.

La început au încercat să mă intimideze, reamintindu-mi că am fost căsătorită cu un fiu de fost moşier, că am relaţii în lumea burghezo-moşierească şi că atunci când am lucrat la direcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră am fost implicată într-un proces de deturnare de fonduri şi care risca să se transforme într-un proces politic, deoarece purtam un nume de fost bogătaş. În realitate, la acest proces făcusem 3 luni de închisoare preventive, fiind suspectată de sabotaj. Am fost eliberată, negăsindu-mi-se nici o vină dar am fost totuşi judecată împreună cu ceilalţi acuzaţi ce rămăseseră închişi, şi condamnată la 2 ani de închisoare pentru neglijenţă în serviciu.

Din fericire nu am ispăşit această pedeapsă beneficiind de o amnistie dată cu ocazia lui 23 august. Nu aveam deci de ce să mă tem şi nici să ascund acest fapt, deoarece din dosarul procesului reieşea clar că nu-mi însuşisem nici un fel de bani şi că dacă mă aflam amestecată în această afacere era numai datorită lipsei mele de experienţă şi faptului că m-am lăsat antrenată într-o situaţie de a cărei gravitate nu-mi dădusem seama. Mi s-a imputat faptul că în unele autobiografii ce le dădusem cu ocazia angajării temporare la diverse întreprinderi de stat am furnizat date false, ascunzând faptul că tatăl meu fusese colonel şi că am avere. Această acuzare nu era prea gravă, deoarece toată lumea face acest lucru pentru a putea ocupa un post şi, câteodată chiar cu acordul tacit al organelor de cadre şi personal.

„Îmi doream să fiu interogată“

În afară de asta eu mă obişnuisem de mult cu ideea de a fi arestată, ca urmare a faptului că nu stăteam liniştită: scriam mereu memorii, ceream audienţe şi spuneam la cine vroia să mă asculte că vreau să plec şi că sper să obţin această aprobare datorită sprijinului unui înalt personaj ce fusese prieten cu tatăl meu. Toate acestea ajunseseră desigur la urechile Securităţii ce nu putea fi de acord ca numele unui înalt demnitar de stat să fie amestecat într-o afacere de paşaport. În mine însămi aveam credinţa fermă că, arestată chiar, nu pot fi ţinută mult timp închisă fără motive plauzibile, deoarece aveam afară un unchi cu care aveam relaţii bune, care trăia într-o ţară capitalistă şi care se interesa neîncetat de mine; şi apoi mai exista o scăpare: să accepţi să colaborezi cu ei, lucru ce-l sugeram fiecărei persoane în contact cu regimul, fără excepţie. Era bineînţeles un şantaj mascat, fiindcă te lăsau pe tine să faci această propunere dându-i astfel un caracter voluntar. Mă gândeam că dacă voi fi obligată şi eu să fac acest lucru aveam destule mijloace să eschivez, odată eliberată, deoarece eram foarte bolnavă şi majoritatea timpului mi-l petreceam în pat.

Toate acestea îmi treceau prin minte în timp ce eram interogată, dar abia când mi-au pus întrebarea dacă ştiu cum sunt priviţi cei ce depun actele mi-am dat seama că aceasta este principala cauză pentru care am fost chemată şi că toate celelalte fuseseră numai mijloace de intimidare. Desigur că am răsuflat oarecum liniştită deoarece începusem să ghicesc că am de-a face cu securitatea şi credeam că pentru un lucru ce-l făcusem legal, pe baza unei legi publice, nu puteam fi arestată.

Aproape că dorisem să am posibilitatea de a fi interogată de ei, în dorinţa de a afla care este situaţia dosarului meu pentru plecare, deoarece odată cererea depusă, nu mai puteai lua de la nimeni informaţii asupra stadiului lucrării. Dacă obţineai o audienţă la miliţie, ea se rezuma la câteva minute în care timp un ofiţer încruntat şi întotdeauna vorbind cu un ton repezit îţi spunea să te duci acasă şi să aştepţi acolo rezultatul. Deci nu aveai altă posibilitate decât să-ţi macini nervii, să-ţi distrugi sănătatea şi chiar să rişti să fi dat afară din slujbă, în cazul în care se afla la întreprinderea la care lucrai , că ai depus o cerere de plecare, aşa cum au păţit majoritatea evreilor.

„Speram să obţin paşaportul înainte de a fi încadrată ca funcţionară“

Odată ajuns la acest punct, interogatoriul meu lua o întorsătură interesantă pentru mine. Le-am răspuns imediat că ştiu că ei consideră drept trădători pe toţi cei care doresc să plece din ţară, dar acesta nu este cazul meu, deoarece nu am decât dorinţa foarte naturală de a-mi regăsi familia, fiind singură, bolnavă şi fără posibilitatea de a-mi câştiga existenţa. Unchiul meu este gata să-şi asume responsabilitatea întreţinerii mele pe tot timpul cât voi sta la dumnealui.

Nu le-am ascuns faptul că sper să fiu ajutată de un fost prieten al familiei, Ştefan Voitec, ce deţine un post în conducere, şi întrucât cererea mea este sprijinită de un decret de lege dat de guvernul român am încredere că voi obţine o rezolvare favorabilă. Repetam astfel „poezia“ ce o ştiam pe dinafară, deoarece o repetasem de atâtea ori. Securiştii au încheiat şedinţa atrăgându-mi atenţia să nu-l mai plictisesc pe tovarăşul Voitec cu scrisorile mele şi că ar fi mai bine să-mi caut un serviciu şi să mă încadrez ca toată lumea în câmpul muncii, altfel voi suporta consecinţele.

Toată speranţa mea era să obţin paşaportul înainte de a fi nevoită să intru ca funcţionară la stat, deoarece afară de faptul că pierdeam totala libertate de acţiune nu aş mai fi putut face uz în memoriile mele de motivul că neavând serviciu, fiind bolnavă şi incapabilă de muncă, singura mea nădejde era familia mea, la care doream să mă duc. Ori acesta era un argument de mare valoare şi de care făcea uz şi unchiul meu în cererile ce le adresa de partea lui. Am promis securiştilor că voi încerca să mă încadrez, de asemenea că-l voi lăsa în pace pe tovarăşul Voitec, fiindcă nu aveam atunci altă posibilitate şi fiindcă eram bucuroasă că nu fusesem obligată să le propun colaborarea mea.

Relaţiile cu diplomaţii se puteau lăsa cu închisoare

După această „întrevedere“ am lăsat să treacă câteva zile şi am reluat „corespondenţa“: cereri, memorii şi veşnicele plicuri galbene. La câteva săptămâni după acest interogatoriu am aflat că legaţia Franţei eliberează vize de intrare celor ce au rude în Franţa şi doresc să le regăsească.

Am cerut unchiului meu un „certificat dâhebergement“ şi imediat ce l-am primit m-am dus la Legaţia Franţei pentru a cere viza de intrare. Unchiul meu trimisese în acelaşi timp o copie a acestui certificat, însoţită de o scrisoare de recomandare, legaţiei franceze, astfel că situaţia mea era deja cunoscută, fapt ce m-a făcut să obţin viza de intrare în numai 3 săptămâni.

Toate aceste formalităţi m-au obligat să trec pe la legaţie de multe ori, ceea ce i-a făcut pe cei de la securitate să mă cheme din nou. Ştiam, deşi neoficial, că cei ce merg de mai multe ori la legaţiile străine sau au relaţii în lumea corpului diplomatic, sunt, în cele din urmă, interogaţi de organele Securităţii sau chiar arestaţi. În ultimul timp , aceste vizite deveniseră mult mai puţin periculoase, deoarece tot mai mulţi erau cei care se duceau la delegaţiile occidentale pentru a cere vize.

De la începutul celui de-al doilea contact cu Securitatea, am văzut că ei vor să colaborez cu dânşii pentru a obţine informaţii privind străinii care se află în ţară. Securitatea ştia că vorbesc mai multe limbi şi că nu pot fi socotită suspectă deoarece vroiam să plec din ţară, iar situaţia unchiului meu în Franţa era demnă de toată încrederea. Desigur că am primit propunerea, fiindcă nu aveam de ales, şi le-am promis că de fiecare dată când mă voi duce la o legaţie occidentală le voi aduce câte un raport.

În sfârşit, o promisiune

Am predat securităţii câteva rapoarte fără importanţă, despre felul cum se desfăşurau vizitele mele la legaţie şi despre ceea ce s-a discutat. Ei nu s-au arătat nemulţumiţi de neutralitatea rapoartelor mele, fiindcă îi duceam cu vorba că deocamdată încerc să câştig încrederea celor din legaţie, pentru a putea obţine o slujbă la una din familiile diplomaţilor. Niciodată nu am avut o astfel de slujbă şi nici nu căutam s-o obţin, căci nu era deloc în interesul meu, dar căutam să câştig timp. După 4 luni de amânări şi tergiversări, securitatea mi-a reproşat „nesinceritatea“ mea faţă de ei şi am fost ameninţată că nu voi pleca niciodată din ţară.

Recunosc că am fost atunci destul de disperată şi am plâns nopţi întregi, văzându-mi spulberate toate speranţele şi pentru moment fără nici o ieşire din această situaţie nesigură; întrezăream perspectiva unui viitor lipsit de orice speranţă. Dar încetul cu încetul mi-a revenit încrederea în mine şi profitând de o oarecare relaxare în situaţia internaţională, în preajma conferinţei ONU, am reînceput să scriu lui Voitec.

Urmarea a fost cea de-a doua audienţă acordată, după cum am arătat. Se făcuseră tulburări pentru faptul că intervenisem printr-o persoană de la Legaţia Franţei. Totuşi, un bun rezultat: pentru prima oară mi-a promis că se va ocupa de mine şi va face tot posibilul să rezolve situaţia. Acesta era de altfel şi rezultatul scrisorilor şi al chemărilor telefonice din partea unchiului meu. Este drept că unchiul nu reuşise niciodată să vorbească cu Voitec la telefon, dar era totuşi mult că a reuşit să vorbească cu înlocuitorul său. Cazul meu nu mai era un secret şi Voitec trebuia să ia o poziţie faţă de situaţia ce se crease în urma atâtor insistenţe, din ţară şi din afară.

În sfârşit, victorie!

Am plecat plină de încredere de la el, fiindcă reuşisem să obţin o promisiune. Rămânea numai să nu-l las să uite acest lucru şi am început cea mai activă presiune de până atunci. Afară de scrisorile mele disperate începusem să-i trimit flori şi, la un moment dat, gândindu-mă că florile se veştejesc prea repede, îi trimiteam plante, care menţinându-se mai mult puteau astfel să-i amintească mai mult timp de mine. Au urmat apoi zile întregi în care, pe timp urât sau frumos, pe ploaie sau pe ninsoare, stăteam ore întregi în faţa casei lui, spre a-l obliga să mă vadă, fie chiar şi câteva secunde, şi astfel să nu mă uite. Să nu mă uite, iată ceea ce mă obseda, deoarece, aveam siguranţa că, devenind pentru el o problemă nesuferită şi care i-ar putea crea neplăceri dacă durează prea mult timp, va face în cele din urmă tot posibilul să scape de mine.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Într-o zi a venit la mine unul dintre însoţitorii lui şi mi-a spus să mă duc acasă şi să aştept liniştită rezultatul, fiindcă tovarăşul Voitec se ocupă de problema mea, altfel ameninţându-mă că va lăsa totul „baltă“. Am ascultat şi, într-adevăr, după câteva zile am început să văd primele semne că începuseră să se ocupe de mine. Se luau diverse informaţii despre mine de la vecini, prieteni şi de la portarul imobilului unde locuiam şi care, aproape întotdeauna, este informatorul Securităţii.

La 15 martie 1961 am primit înştiinţarea că cererea mea s-a aprobat, la 25 martie am fost în posesia mult doritului Certificat de Călătorie, iar la 27 ale aceleiaşi luni am părăsit ţara, îndreptându-mă spre Franţa.

* n.r. - titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei