Cum au confiscat comuniştii ţara

După instalarea la putere, comuniştii români au luat imediat o serie de măsuri pentru a-şi consolida poziţia politică. Cu sprijin şi inspiraţie sovietică, au reorganizat administrativ ţara, au schimbat legislaţia care reglementa raportul statului cu diferite instituţii pentru un control cât mai sigur, au iniţiat un proces - în multe privinţe iraţional - de industrializare forţată. N-au fost uitaţi nici ţăranii proprietari de pământ care, datorită potenţialului or revoluţionar, trebuiau colectivizaţi cât mai curând, indiferent de mijloace.

Reforma administrativă realizată după apariţia Legii Consiliilor populare anula orice autonomie a administraţiei locale şi o subordona complet puterii centrale. Judeţele au fost desfiinţate pentru a se forma 16 regiuni, fără atribuţii şi competenţe reale: „Consiliile Populare din România (…) n-au avut niciodată putere de decizie sau de conducere în stat. Funcţiile lor au oscilat între a fi o instituţie reprezentativă, parte a organismului constituţional, şi o administraţie locală hărţuită, debordată şi dispreţuită“ (Stelian Tănase).

Ulterior, împărţirea administrativă, decretată în 1950 - cu regiuni, raioane şi chiar cu o regiune autonomă maghiară-copia modelul care păstrase, cu excepţia schimbării denumirii unităţilor administrative, împărţirea imensului Imperiu rus, în gubernii (acum regiuni) şi uezde, judeţe (acum raioane).

Relaţia cu Biserica

În ceea ce priveşte Biserica, nu s-a urmărit ad litteram soluţia sovietică. Potrivit Constituţiei din 1923 şi Legii din 1928, Biserica Ortodoxă a fost declarată dominantă şi i s-au recunoscut unele drepturi şi privilegii, precum plata salariilor clerului de către stat.

Partidul comunist avea să folosească această dependenţă pentru încercarea de a subordona întreaga ierarhie bisericească. Legea cultelor religioase, adoptată în spirit comunist, a conferit Ministerului Cultelor controlul în problemele legate de treburile confesiunilor legal recunoscute. Deşi se sublinia garantarea „libertăţii de conştiinţă şi de credinţă” (art. 1), această libertate era strict circumscrisă de o prevedere conform căreia religia trebuie practicată în armonie cu Constituţia, securitatea internă, ordinea publică şi moralitatea generală (art. 6 şi 7). De asemenea, recunoaşterea legală a unui cult putea fi revocată oricând se considera justificat (art. 13); restricţii similare se regăseau implicit în art. 32, care prevedea că „preoţii care exprimau atitudini antidemocratice puteau fi lipsiţi temporar sau permanent se salariul lor, asigurat de către stat“. Biserica a devenit treptat, dar nu în totalitate, o anexă a partidului comunist, mai ales din punct de vedere economic, datorită naţionalizării proprietăţilor şi fondurilor sale. Instituţiile sale de învăţământ au fost preluate de către stat sau au fost închise, iar practicile religioase, precum celebrarea publică a sărbătorilor, au fost interzise.

În luna iunie 1948, s-a publicat o rezoluţie CC a PMR în care se arată că la alegerile din primăvara aceluiaşi an s-au organizat acte de sabotaj la care au luat parte şi Biserica Catolică şi alte „secte“ religioase.

Rezistenţa în faţa impunerii controlului de către stat a Bisericii Romano-Catolice şi a celei Greco-Catolice (Unite) a determinat partidul la o campanie de masive arestări în rândurile clerului, ca şi ale enoriaşilor. Modul în care au fost aservite cele două biserici a fost diferit. Toleranţa relativă faţă de Biserica Romano-Catolică se justifica prin faptul că majoritatea credincioşilor erau maghiari şi nu se vroia o interpretare a politicii elitei comuniste ca fiind îndreptată împotriva acestei minorităţi. Prin anularea din iulie 1948 a Concordatului din 1927 dintre statul român şi Vatican s-a urmărit înlocuirea controlului Vaticanului prin controlul comuniştilor.

„Armele economice ruginesc în mâinile particularilor“

Elita comunistă a preluat „pe invers“ de la elita paşoptistă şi cea interbelică rolul modernizator al societăţii în vederea lichidării înapoierii şi apropierii nivelului de dezvoltare de cel al Europei. Era respins caracterul eminamente agrar al ţării şi se făcea politica industrializării forţate. Deşi a fost o problemă esenţială pentru guvernul comunist, industrializarea nu a fost un proces strict economic; a fost concepută ca principalul mijloc de a transforma societatea românească într-o „societate fără clase“ şi de confecţionare a unui substitut de legitimitate. Economia României a fost reformată după tiparele sovietice, care au facilitat exploatarea resurselor sub diferite pretexte: plata datoriilor de război şi susţinerea pregătirilor de război pe fundalul conflictului cu Iugoslavia şi al războiului din Coreea, precum şi în numele colaborării cu Uniunea Sovietică.

Naţionalizarea a constituit faza premergătoare lansării efortului de industrializare, scopul fiind ca elita comunistă să devină proprietara economiei prin concentrarea resurselor, dar şi a deciziilor în mâinile sale. În luna iunie 1948 au fost naţionalizate întreprinderile industriale, miniere, bancare, de asigurări şi transport. Gheorghe Gheorghiu - Dej susţinea că „această schimbare structurală include trecerea bogăţiilor poporului în mâinile statului, pentru că aceste arme economice ruginesc cu adevărat, dacă sunt lăsate în seama particularilor. Acest lucru ar însemna să le îngăduim să se folosească în continuare de aceste unelte ca de nişte mijloace de maşinaţie politică. Dacă, însă, un guvern ce reprezintă interesele poporului îşi însuşeşte aceste mijloace economice, el îşi poate extinde succesele şi în sfera politicului“.

Investiţii paranoice

Procesul de suprimare a oricărei forme de proprietate particulară care ar fi putut lăsa individului putinţa unei retrageri, a unei relative independenţe a luat amploare.

Au fost etatizate mijloacele de producţie şi aduse sub control toate resursele; după reforma monetară şi bancară au fost lansate două planuri anuale (1948, 1949) înaintea primului cincinal. Prin acordul încheiat de guvernul român şi URSS la 8 mai 1945, înţelegere absolut colonială, s-au instituit sovromurile - de jure ca formă de colaborare, de facto ca element al subordonării economiei româneşti celei sovietice. Acestea au reprezentat companii mixte româno-sovietice, în care România a contribuit cu capital, mână de lucru, materii prime, utilaje, iar URSS a participat cu bunuri aparţinând germanilor, confiscate în contul datoriilor de război. Producţia sovromurilor era împărţită în jumătate între partea sovietică şi cea română. Au existat 16 sovromuri: 9 în industrie şi construcţii 2 în transporturi, câte unul în exploatarea uraniului, în domeniul bancar, asigurări şi filme.

Acutizarea războiului rece şi fascinaţia faţă de modelul industrializării sovietice a determinat priorităţile de investiţii: în ramurile industriei de război, în industria metalurgică, energetică, constructoare de maşini, ciment şi materiale de construcţii. Proporţiile investiţiilor au arătat neglijenţa totală faţă de echilibrul necesar dintre diferite ramuri, şi mai ales faţă de agricultură, industria uşoară şi servicii.

Şiretlicuri pentru realizarea colectivizării

Structura proprietăţii în perioada 1945-1949 s-a modificat radical, întrucât „socialismul sovietic nu putea exista într-o societate bazată pe relaţii eterogene de proprietate. Deşi obiectivele oficiale ale politicii agrare comuniste nu proclamau lichidarea chiaburimii şi nici colectivizarea imediată, fără consimţământul ţăranilor, acestea s-au dovedit manevre politice similare celor practicate anterior de Uniunea Sovietică, „sprijinirea pe ţărani săraci, câştigarea ţăranilor mijlocaşi, izolarea şi distrugerea Kulacilor“.

Crearea gospodăriilor agricole colective (GAC) era însoţită de exproprierea pământului şi, în virtutea „politicii strictului necesar“, aceasta a continuat şi asupra surplusului agricol, ducând la intensificarea exploatării forţei de muncă ţărăneşti prin mijloace directe (cote obligatorii, confiscări) şi indirecte (preţuri, fiscalitate) .

Campania de colectivizare a trenat, însă, datorită potenţialului revoluţionar al clasei ţărăneşti, dar şi din raţiuni practice (gestionarea industriei naţionalizate, aprovizionarea defectuoasă a oraşelor, producţia agricolă în scădere).

Colectivizarea forţată a fost înlocuită cu o politică de transformare graduală: trecerea de la gospodăria individuală la GAC-uri prin faza intermediară a „întovărăşirilor“. Aceasta presupunea ca ţăranul să rămână proprietarul pământului, utilajelor, vitelor, dar să lucreze împreună cu alţii pământurile.

Distrugerea proprietăţii individuale a fost unul dintre obiectivele, mereu altfel, ca formă, al elitei comuniste şi condiţie obligatorie pentru a se ajunge la un corp economic coeziv şi pe deplin controlabil.

* n.r. - titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei