Cursa înarmărilor în războiul rece

Diminuarea idealismului multor europeni liberali şi naţionalişti după 1848 şi acceptarea tot mai frecventă a forţei militare ca mijloc de atingere a unor scopuri, cum ar fi statul naţional, au dus la o schimbare surprinzătoare în gândirea şi artele europene din anii 1850-1860. Descoperirile din domeniul ştiinţelor naturii i-au determinat pe importanţi gânditori să tragă concluzia că nici raţiunea filosofilor şi nici intuiţia romanticilor nu reprezentau calea către adevăr. În opinia lor, numai ştiinţa putea răspunde la toate întrebările despre realitatea înconjurătoare. Literatura şi arta au început astfel să reflecte noua atitudine realistă care avea să domine politica europeană începând cu mijlocul secolului al XIX-lea.

Între anii 1850-1860, majoritatea europenilor a luat atitudine în favoarea a tot ceea ce era practic, ştiinţific şi lipsit de sentimentalism. Progresul înregistrat de ştiinţă avea să ducă la instaurarea unei noi concepţii, cea a realismului. Însă, unii teoreticieni ai noului curent au aplicat greşit anumite aspecte ale noilor descoperiri ştiinţifice pentru a explica fenomene sociale.

Astfel, Walter Bagehot a inclus citate din Darwin în comentariul său despre relaţiile internaţionale. El a avansat ideea că naţiunile sunt angajate într-o luptă care duce la dominaţia celei mai puternice, învingătorul dovedindu-şi superioritatea aproape la fel ca o specie supravieţuitoare. Asemenea aplicaţii ale teoriilor din biologie au devenit cunoscute sub numele de „darwinism social“.

Aşadar, conceptul social-darwinist de luptă pentru putere avea să reflecte starea de spirit a liderilor europeni de după 1850. Aceştia şi-au modificat simţitor principiile de guvernare, preocupându-se de progresul propriilor ţări aproape până la ignorarea tuturor celorlalte probleme internaţionale, disimularea diplomatică devenind o practică curentă. Liderii politici urmăreau în special interesele statelor conduse de ei atât pe plan intern, cât şi internaţional, manifestând prea puţin interes pentru idealuri şi moralitate.

În cadrul teoriei realismului, statul-naţiune devine astfel principalul actor pe scena politică internaţională. Acest mod de a privi lucrurile a dat naştere la numeroase conflicte internaţionale, deoarece, pentru a asigura supremaţia naţională, nimic nu devenea mai important decât dobândirea puterii. Pe toată durata secolului trecut, adeziunea faţă de principiul statului-naţiune avea să afecteze drastic relaţiile dintre state atât la nivel european, cât şi internaţional. Politica internaţională devine astfel o permanentă luptă pentru putere, istoria omenirii putând fi considerată o istorie a conflictelor, perioadele de pace fiind doar un moment de pregătire pentru un nou conflict. Conform teoriei realismului, politica internaţională se caracterizează prin existenţa unor actori anarhici ce se află în permanentă luptă pentru putere.

Rivalitatea dintre SUA şi URSS

Un exemplu elocvent pentru a reliefa acest aspect îl reprezintă rivalitatea dintre cele două superputeri, Statele Unite ale Americii şi Uniunea sovietică, după cel de-al doilea război mondial. Liderii politici aflaţi la Casa Albă considerau că extinderea sferei de influenţă a URSS în Europa putea fi oprită doar prin utilizarea forţei. S-a declanşat astfel, în perioada administraţiei Truman, o campanie de militarizare a SUA, pentru a se putea pune frâu comunismului.

Astfel, conflictul dintre superputeri s-a agravat, sovieticii şi americanii angajându-se într-o luptă pentru supremaţie ce presupunea aplicarea tuturor tacticilor în afară de cea a luptelor armate. Acest tip de confruntare a fost denumit Războiul rece. Fiind superioare celorlalte naţiuni din perspectiva capacităţilor industriale şi militare, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, SUA şi URSS încep să-şi dezvolte forţele armate. Deşi URSS a menţinut mai multe forţe terestre şi aeriene decât SUA, ambele alianţe au ajuns la apogeul puterii, armatele NATO egalând aproape efectivul celor din Pactul de la Varşovia. Se începe astfel o lungă şi costisitoare cursă a înarmărilor, Rusia sovietică fiind decisă să ajungă pe locul întâi din punct de vedere militar.

„Epoca“ bombelor atomice

După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA continuau să fabrice bomba atomică, la sfârşitul anilor ’40 având, probabil, în stoc peste 100. Având în vedere puterea acestor bombe, ele reprezentau o gravă ameninţare pentru sovietici, ceea ce-l determina pe liderul sovietic Stalin să încerce a contracara acest pericol al armelor atomice, lucru reuşit prin experimentul sovietic din 1949.

Spre sfârşitul deceniului, oamenii de ştiinţă americani au discutat în secret despre fabricarea unei bombe cu hidrogen, ce avea să fie de câteva ori mai puternică decât bomba atomică, ea putând declanşa o reacţie nucleară în lanţ ce ar fi distrus atmosfera pământului. Administraţia Truman, convinsă de experimentul sovietic din septembrie 1949, a decis producerea bombei cu hidrogen denumită „Super“.

În 1952, SUA aveau să detoneze prima bombă cu hidrogen, însă, la doar un an după aceasta, URSS avea să experimenteze una similară, dar de fabricaţie sovietică. Preşedintele Truman încerca să obţină avantaje din monopolul atomic, însă mulţi contemporani i-au atras atenţia asupra faptului că politica externă, cladită pe monopolul bombei atomice, era doar temporară, lucru dovedit prin faptul că Uniunea Sovietică producea, la rându-i, arme atomice, politica şantajului atomic dovedindu-se falimentară.

În 1950, SUA începuseră deja fabricarea primelor bombardiere cu reacţie B-47, ce puteau transporta patru bombe cu hidrogen de o megatonă până în URSS. Sovieticii deţineau în anii â50 ai secolului trecut câteva bombardiere cu elice, capabile să ajungă în SUA, dar care n-aveau capacitatea de a se reîntoarce în URSS.

Pericolul „complexului militar industrial“

Cursa înarmărilor, generată de războiul rece a amplificat însă pericolul izbucnirii unor conflicte în afara Europei, evidenţiindu-se astfel una dintre criticile aduse viziunii realiste conform căreia, în procesul transformării unei crize în conflict, argumentele de tip realist conduc mai degrabă la război decât la pace, realismul având o slabă capacitate de a prescrie un anume tip de politică în situaţii de criză.

Pericolul „complexului militar industrial“, scos în evidenţă de preşedintele Eisenhower, a constituit o adevarată sclipire de realism politic. Astfel, în ultimul discurs politic, Eisenhower avertiza asupra „primejdiilor noi, ca formă şi intensitate în continuă creştere... A fost creată o industrie permanentă de armament de proporţii vaste. Legat de aceasta, 3,5 milioane de bărbaţi şi femei sunt direct angajaţi în sistemul de aparare. Noi cheltuim anual pentru securitatea naţională mai mult decât venitul net al tuturor corporaţiilor din SUA. Această îmbinare a unei imense maşini militare cu o industrie de armament dezvoltată este o experienţă nouă în viaţa Americii. Influenţa ei totală este resimţită în fiecare oraş, în adunările legislative din fiecare stat, în fiecare departament al guvernului federal. Nu trebuie să omitem gravele ei implicaţii. În consiliile de conducere, trebuie să evităm stabilirea cu bună-ştiinţă sau involuntar a unei influenţe nejustificate din partea „complexului militar industrial“.

Tot în această perioadă s-a elaborat doctrina „războiului nuclear limitat“, ceea ce însemnă că armele nucleare să fie folosite tactic pe un anumit teritoriu delimitat, însă noua doctrină avea un viciu ce consta în faptul că nu putea să prevadă la ce anume să se limiteze razboiul nuclear.

Încercarea de a răsturna regimul comunist din Cuba

Până în 1962, SUA a dus o politică dură faţă de Rusia sovietică. Administratia Eisenhower a mărit numărul avioanelor purtătoare de bombe cu hidrogen, ameninţând că va riposta la orice încercare de agresiune sovietică. Ameninţarea s-a concretizat, de altfel, într-o escadrilă de 1.600 de avioane cu rază mare de acţiune, dotate cu peste 7.000 de bombe nucleare. Între anii 1961-1963, SUA îşi sporesc arsenalul de rachete nucleare intercontinentale, numărul lor crescând de la 156, în 1962, la 1054, în 1967. În primul an de mandat al preşedintelui Kennedy se înregistrează o creştere în intensitate a războiului rece. În această perioadă, se încearcă răsturnarea regimului comunist din Cuba. Însă, insuccesul americanilor de la Bay of Pigs l-a scos în evidenţă pe Fidel Castro, în defavoarea administraţiei Kennedy. Încurajat de această situaţie, Hrusciov intervine în problema cubaneză. Astfel, la începutul anului 1962, sovieticii au început să amplaseze rachete nucleare în Cuba, urmărind, probabil, să reducă discrepanţa dintre puterea nucleară a SUA şi cea a Uniunii sovietice. În octombrie, acelaşi an, Kennedy face cunoscută lumii prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, el decretând „carantina navală a insulei“, fapt ce însemna că flota SUA avea să oprească livrarea de material militar către această ţară.